Talentul este o imensă responsabilitate: interviu cu Vlad Zamfirescu

Ochii lui Vlad Zamfirescu, de un albastru aprins, reflectă limpede toate poveştile pe care le-a şlefuit în sine, de-a lungul timpului. Intensitatea privirii lui vorbeşte despre alchimia interioară a construirii unui rol, cu firesc, naturaleţe şi bucuria de a împărtăşi.

Pentru actorul născut de mărţişor, pe 1 martie 1974, la Tîrgu Mureş, teatrul nu înseamnă simularea vieţii, ci căutarea permanentă a adevărului, în toate formele sale. Scena este un spaţiu de învăţare continuă, de manifestare a libertăţii interioare, iar artificiile de expresivitate studiată nu-şi au locul atunci când misiunea sa este aceea de a găsi cel mai scurt drum spre celălalt.

Înainte de avanpremiera cu Efecte colaterale, Vlad Zamfirescu mărturiseştede ce a ales să monteze acest text, cum se pot compara cele două perspective, cea de actor şi aceea de regizor, cât este talent şi cât muncă în împlinirea unui artist.

La o piesă mă interesează calitatea scriiturii şi existenţa unor planuri multiple.

Alexandru Filimon: De ce dramaturgie românească?

Vlad Zamfirescu: Pentru ca e bună. Nu toată. Nu de fiecare dată. Dar avem şi piese româneşti excepţionale, şi nu mă refer doar la cele clasice. Nu sunt multe, dar există. Şi, cinstit, nu aleg textele nici după numele, nici după naţionalitatea autorului. Mă interesează calitatea scriiturii şi existenţa unor planuri multiple, care să se întrepătrundă coerent şi unitar. Imi plac sistemele întregi, lucrările cu cap şi coadă, replici naturale şi personaje vii. Cred că Efecte colaterale are toate aceste ingrediente. Plus o bogăţie a sensului care poate ajunge, în forme specifice, la fiecare categorie de public.

A.F: Cum vede Vlad Zamfirescu teatrul din perspectiva regizorului, prin comparaţie cu formaţia de actor? Există o dispută deschisă între cele două abordări artistice? Mai ales când cele două perspective (de actor şi regizor) se împletesc în acelaşi spectacol….

V.Z: Nu există nicio dispută, cel puţin nu în cazul meu. Cred că un actor bun trebuie să înteleagă ansamblul piesei în care joacă, nu doar propriul rol. În egală măsură, regizorul are responsabilitatea întregului şi a fiecărui rol în parte. Sigur că exista anumite diferente de perspectivă între regizor şi actor. Unele obiective, ce ţin poziţionarea concretă în raport cu scena, altele subiective, induse de experienţe, idei şi convingeri particulare. Dar când ambele părţi înţeleg întregul şi-şi fac treaba bine, diferenţele devin un câştig, nu un obstacol.

IMG_9496

Teatrul este un demers artistic colectiv, în care fiecare „jucător” este esenţial.

Din punctul meu de vedere, teatrul este un demers artistic colectiv. Textul, regizorul, actorii, scenografii, muzicienii, producătorii sunt o echipă în care fiecare „jucător” este esenţial. În cazul meu concret, în această piesă, lucrurile s-au desfăşurat absolut firesc. Am colaborat cu colegii mei şi de pe scenă şi din afara ei. Iar în momentele în care trebuia să mă privesc din afară, am rugat pe cineva să se urce pe scenă, să se mişte, să mă ajute să mă văd şi din cealaltă perspectivă. O astfel de experienţă, în care percepi realitatea şi din partea cealaltă, este, cred, foarte utilă pentru orice artist. Sunt deja câţiva ani de când regizez şi voi continua să o fac în paralel cu activitatea de actor.

Artiştii adevăraţi, care au ajuns la un echilibru cu ei înşişi şi lumea care-i înconjoară, sunt stimulaţi de diferenţe.

A.F: Ai ales pentru această montare actori care fac parte din trei generaţii diferite? Cum ai reuşit să armonizezi această echipă ?

V.Z: Foate uşor. Şi, fără falsă modestie, nu este deloc meritul meu. M-a ajutat textul, care i-a câştigat pe toţi de la prima lectură. La fel de mult m-a ajutat inteligenţa şi forţa artistică a membrilor distribuţiei. Artiştii adevăraţi, care au ajuns la un echilibru cu ei înşişi şi lumea care-i înconjoară, sunt stimulaţi de diferenţe. Vor să înţeleagă, nu să se impună. Repetiţiile au mers foarte bine, fără nicio tensiune. Pur şi simplu ne-a plăcut să lucram împreună. Chiar şi în pauze continuam să vorbim despre diverse nuanţe, să ne sfătuim reciproc, să verificăm alte posibile abordari. A fost un privilegiu să lucrez cu trei generaţii de mari actori români cărora le mulţumesc, încă o dată, pentru implicare, incredere şi efort.

Am convingerea că talentul nesusţinut de un efort constant şi riguros este cel mai mare obstacol în devenirea unei persoane.

A.F: Ai afirmat într-un interviu că nu crezi în „talent”. De ce? Ce îţi inspiră mai exact semantica acestei vocabule?

V.Z: Am spus că nu cred doar în talent. În acea înzestrare nativă care ne cade în cap şi ne-a rezolvat pe viaţă, fără să mai mişcăm un deget. Cred că orice predispoziţie artistică sau de altă natură are nevoie de foarte multă muncă. Am convingerea că talentul nesusţinut de un efort constant şi riguros este cel mai mare obstacol în devenirea unei persoane, pentru că aşteptările vor fi, mereu, pe măsura talentului, iar realizările vor rămâne, din nefericire, proporţionale cu munca depusă. Ecuaţia este simplă: muncă puţină, egal realizări mici, frustrări mari, un sentiment acut al neîmplinirii. Talentul este o imensă responsabilitate. În funcţie de ceea ce faci sau nu faci, te înalţă sau te îngroapă.

Să ne iubim mai mult între noi. Avem motive

A.F: Încă există guri, ignorante evident, care consideră că în teatrul românesc se munceşte mai mult superficial! Tu cât efort depui pentru teatru şi de ce crezi că încă persită o astfel de percepţie?

V.Z: Eu trăiesc pentru teatru. Nu-i o metaforă, nu-mi plac metaforele. Asta fac. Repet în timpul zilei, joc seara. Aproape zi de zi şi seară de seară. În teatrul românesc, ca şi în orice altă activitate, de aici şi de pretutindeni, există unii oameni care lucrează foarte serios şi alti oameni care muncesc mai puţin serios. Proporţia nu cred că este la noi nici mai mare, nici semnficativ mai mică decât în alte ţări, culturi sau continente. E foarte util să fim critici cu noi înşine, dar trebuie să evităm să devenim autodistructivi. Să facem efortul de a ne descoperi şi calităţile, aspectele pozitive, să nu-i mai investim pe alţii cu toate meritele. Să ne iubim mai mult între noi. Avem motive.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *