Letopiseţul de la Vama Veche

A doua carte de la Vama Veche – chiar e aşa,  a doua carte scrisă de domnul Cristian Pepino şi dedicată memoriei afective a unui loc special pentru vacanţe înainte de 1989 (despre prima, am scris aici: http://www.lapunkt.ro/2015/06/24/vama-veche-doimai-s-a-m-d-curs-introductiv/ ) – nu face nici revoluţie şi nici reformă în literatura română. De altfel, nici primul volum din acest duet  editorial –  şarmant, mă grăbesc să notez; înclusiv ca să dau „un semnal” din start atitudinii mele faţă de acest op – nu face. Şi nici nu este de căutat aşa ceva într-o asemenea carte.

O carte frumoasă şi plăcută – aşa cum e cazul volumului de faţă, aşa cum a fost cazul şi cu volumul care îl precedă – este aşa, dincolo de ierarhii, de categorisiri, de plasamente într-o tradiţie literară sau în alta. A doua carte de la Vama Veche  este, şi acest fapt e evident de la primele pagini, o carte care aduce pur şi simplu bucurie. Este suficient – şi e deja foarte mult că e aşa!

a-doua-carte-de-la-vama-veche_1_fullsize

Ca şi primul volum, şi această apariţie editorială recentă stă pe aceleaşi axe: a istoriei recente, a memoriei afective, a bunului-simţ care însoţeşte nostalgia notaţiilor, a unei anume şi evidente delicateţe cu care domnul Pepino rememorează ceea ce a păstrat în memoria sa – afectivă, în mod fundamental.

Cum am făcut-o şi în cazul primului volum, pun un dezarcord semnificativ în raport cu o formulă (poate de alint scriitoricesc) a autorului. Spunea domnia sa acolo, în prima Carte de la Vama Veche – că e „o carte fără pretenţii” / „o carte de vacanţă sau, cum s-ar spune, o carte de citit în tren”. La acest al doilea volum, nu mai repetă această formulă şi nici ceva similar, dar, întrucît A doua carte de la Vama Veche seamănă izbitor cu prima carte, insist să spun că nu e defel „o carte fără pretenţii”. Desigur, nimic nu împiedică lectura ei „în tren, în vacanţă”, în Vamă, pe plajă, în barcă, pe o bancă sau într-un şezlong! Dar miza ei, cred, miza bifată de autorul ei, este una complexă.

cartea-de-la-vama-veche_1_fullsize

ZOOM. Pag 182: „Pe vechile hărţi de navigaţie, locul în care e acum Vama Veche se numea Bizonia. Şi asta nu pentru că pe-aici ar fi tropotit turme de bizoni împodopiţi cu coame întunecate, răscolind cu suflarea lor  ca vîntul fierbinte  nisipul sau colbul, adulmecînd după zveltele bizoance care se aruncau în mare, desfăcîndu-şi spre soare, pentru o clipă, vulvele roz ascunse de plete mătăsoase, aşa cum s-ar crede…

Ci, cel mai probabil, pentru că genovezii în spuseseră Bisogna, adică ceea ce ne mînă pe toţi să cutreierăm străzile, munţii sau mările căutînd hrană, băutură, iubire, avere şi cîte şi mai cîte, pînă cînd ne macină de tot timpul, bolile şi ceilalţi semeni,  care se devorează reciproc închipuindu-şi că vor smulge celorlalţi clipa de fericire mult rîvnită. Bisognosi, adică nevoiaşi, flămînzi, hămesiţi, cum s-ar zice.”

A propos de miza cărţii – şi reamintesc că e o continuare, deci merită să fie citită în tandem cu primul volum – aş formula aşa, nu întrutotul metaforic: cartea aceasta este un soi de Letopiseţ de la Vama Veche. Deja cel mai complet dintre relatările care sînt „pe piaţă” în privinţa acestei tematici şi, în mod evident, de departe cel mai complex.

Întrucît am folosit termenul de „letopiseţ”, ar fi greu să îl evit, în acest context, pe acela de „cronicar”. Dacă este justă folosirea acestuia din urmă cu privire la Cristian Pepino? Nici nu îmi pun la modul serios această întrebare, fiindcă, pentru mine, este evident că da. Domnul Pepino este un cronicar rafinat al unor fapte – al unora aşa cum s-au aşezat ele în memoria afectivă a domniei sale şi a celor care îi alcătuiesc nucleul de prieteni şi centura auxiliară de amici şi cunoştinţe – întîmplate la Vama Veche şi în imediata vecinătate litorală a acestei localităţi cu virtuţi (încă) mitice.

Dar domnul Pepino, cred eu, este mai mult decît atît: este cronicarul duhului acelui loc, Vama Veche. Şi, da, desigur, al vecinătăţii acestei zone. Este foarte mult şi foarte preţios aşa ceva. Această a doua carte – despre care am (poate doar) impresia că este un pic mai bine strunită decît primul volum – confirmă într-un mod strălucit aprecierea de mai sus. A doua carte de la Vama Veche este despre „timpul care trece”, dar şi despre cum, cu atenţie, cu bonomie, cu bunătate, cu umor, poţi să reţii o parte din acest timp care trece. Prin scris, prin text, prin readucere, generoasă, în prezent a acelor vremuri.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *