— Cuvântul acesta îmi exprimă ideea, reluă Rudin. Dumneavoastră îl înţelegeţi; atunci de ce să nu îl folosesc? Dumneavoastră nu credeţi în nimic… Atunci de ce credeţi
în fapte ?
— Cum de ce? Asta‑i bună! Faptele sunt ceva cunoscut,
oricine ştie ce anume sunt faptele… Le poţi judeca pe
baza experienţei, a ceea ce simţi.
— Ca şi cum simţurile nu te pot înşela! Simţurile îţi
spun că soarele se mişcă în jurul pământului… Sau
poate nu sunteţi de acord cu Copernic? Nici pe el nu îl
credeţi ?
Pe toate chipurile trecu iar un zâmbet iute şi toţi ochii
se aţintiră asupra lui Rudin. „Nu‑i un om prost“, îşi spuse
fiecare în gând.
— Binevoiţi să glumiţi întruna, zise Pigasov. Desigur,
e foarte original, dar nu se potriveşte cu subiectul.
— Din păcate, în tot ce am spus eu până acum nu e
mai nimic original, replică Rudin. Toate astea se cunosc
de foarte multă vreme şi au fost spuse de mii de ori. Nu
asta e problema…
— Dar care? întrebă nu fără insolenţă Pigasov.
Când avea o dispută, mai întâi îşi lua adversarul peste
picior, pe urmă devenea grosolan şi, în sfârşit, se îmbufna
şi tăcea.
— Uitaţi care, continuă Rudin. Mărturisesc că nu pot
să nu simt o sinceră părere de rău atunci când oameni
inteligenţi atacă în prezenţa mea…
— Sistemele? îl întrerupse Pigasov.
— Da, mă rog, fie şi sistemele. De ce vă sperie aşa
cuvântul ăsta? Orice sistem se bazează pe cunoaşterea
legilor fundamentale şi a principiilor vieţii.
— Dar ele nu pot fi cunoscute, nu pot fi descoperite…
s‑avem iertare!
— Fie‑mi îngăduit. Desigur, ele nu sunt accesibile
oricui, şi stă în firea omului să greşească. Dar veţi fi
probabil de acord cu mine că, de pildă, Newton a descoperit
măcar câteva dintre aceste legi fundamentale. El a
fost un geniu, de acord; dar descoperirile geniilor sunt
mari tocmai prin faptul că devin un bun al tuturor.
Năzuinţa de a descoperi principii generale în fenomene
particulare constituie una dintre însuşirile fundamentale
ale minţii omeneşti, şi toată cultura noastră…
— Poftim unde‑aţi ajuns! îl întrerupse Pigasov vorbind
tărăgănat. Eu sunt un om practic, iar în aceste subtilităţi
metafizice nu intru şi nu vreau să intru.
— Foarte frumos! E voia dumneavoastră. Dar remarcaţi
că însăşi dorinţa dumneavoastră de a fi exclusiv un om
practic este deja un fel de sistem, de teorie…
— Cultură spuneţi! îi tăie vorba Pigasov. Uite cu ce
vă trece prin cap să epataţi! Că de mare folos mai e
această lăudată cultură! Nu dau o para chioară pe cultura
dumneavoastră!
— Dar urât mai discuţi, Afrikan Semionîci! observă
Daria Mihailovna, foarte mulţumită în sinea ei de calmul
şi de distinsa politeţe a noii sale cunoştinţe. „C’est un
homme comme il faut, îşi spuse ea privindu‑l în faţă pe
Rudin cu o atenţie plină de bunăvoinţă. Trebuie curtat.“
Aceste ultime cuvinte şi le spuse în rusă.
— N‑o să apăr cultura, urmă după o scurtă tăcere
Rudin. Nu are nevoie să o apăr eu. Dumneavoastră nu
vă place… fiecare cu gustul său. În plus, nici nu ar duce
prea departe. Îngăduiți-mi doar să vă reamintesc o veche
zicală: „Te superi, Jupiter: deci eşti vinovat“. Voiam să
spun doar că toate aceste atacuri contra sistemelor, a
consideraţiilor generale şi aşa mai departe sunt deosebit
de întristătoare tocmai pentru că, odată cu sistemele,
oamenii neagă în general cunoaşterea, ştiinţa şi încrederea
în ea, adică şi încrederea în ei înşişi, în puterile lor. Iar
oamenii au nevoie de această încredere: ei nu pot trăi
doar cu impresii. E păcat să se teamă de gândire şi să
nu aibă încredere în ea. Scepticismul s‑a caracterizat
întotdeauna prin sterilitate şi neputinţă…
— Toate astea‑s vorbe! mormăi Pigasov.
— Poate. Dar îngăduiți-mi să observ că, spunând „Toate
astea‑s vorbe“, deseori dorim să scăpăm de necesitatea
de a spune noi înşine ceva mai demn de atenţie.
— Adică? întrebă Pigasov şi miji ochii.
— Aţi înţeles ce am vrut să spun, replică Rudin cu o
nerăbdare involuntară, dar pe loc stăpânită. Repet, dacă
omul nu are un principiu ferm în care să creadă, nu are
un pământ care să îi dea stabilitate, cum să‑şi dea seama
de nevoile, de valoarea şi de viitorul poporului său? Cum
să poată şti ce trebuie să facă el însuşi, dacă…
— Respectele! zise sacadat Pigasov, se înclină şi se
trase la o parte fără să se uite la nimeni.
Rudin îl privi cu un uşor zâmbet ironic şi nu mai
spuse nimic.
Biblioteca Polirom
Seria EsențialI.S. Turgheniev, Rudin
Traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu
— Aha! ai dat bir cu fugiţii, zise Daria Mihailovna.
Nu vă faceţi griji, Dmitri… iertaţi‑mă, adăugă ea cu un
zâmbet amabil, care vă este numele patronimic ?
— Nikolaici.
— Nu vă faceţi griji, dragă Dmitri Nikolaici! Nu a
păcălit pe nici unul dintre noi. Vrea să lase impresia că
nu doreşte să continue disputa…. Simte că nu vă poate
ţine piept. Dar mai bine luaţi loc aici, mai aproape de
noi, să stăm puţin de vorbă.
Rudin îşi apropie fotoliul.
— Cum de nu ne‑am cunoscut până acum? urmă Daria
Mihailovna. Asta mă miră… Aţi citit cartea aceasta ?
C’est de Toqueville, vous savez?
Şi Daria Mihailovna îi întinse lui Rudin broşura franţuzească.
Rudin luă cărţulia în mână, întoarse câteva pagini
şi, punând-o la loc pe masă, răspunse că nu poate spune
că a citit această lucrare a domnului Tocqueville, dar a
reflectat deseori la chestiunea ridicată de el. Discuţia se
legă. La început, Rudin păru să şovăie, nu se hotăra să
îşi spună părerea, nu îşi găsea cuvintele, dar în cele din
urmă se încălzi şi începu să vorbească. După un sfert de
ceas, în încăpere răsuna numai vocea lui. Toţi ceilalţi se
strânseseră lângă el. Singur Pigasov rămăsese la distanţă, în
colţul de lângă şemineu. Rudin vorbea cu inteligenţă, cu
înflăcărare, ştia să vorbească; demonstră multă cunoaştere,
erudiţie. Nu se aşteptase nimeni să descopere în el un
om remarcabil… Era atât de modest îmbrăcat şi nu se
auzise nimic despre el. Li se părea tuturor de neînţeles
şi de ciudat că aşa, dintr‑odată, fusese posibil să apară
intr‑un sat un om atât de inteligent. Cu atât mai mult îi
uimea şi, se poate spune, îi fermeca pe toţi, începând
cu Daria Mihailovna… Care era mândră de descoperirea
ei şi se gândea deja cum avea să îl introducă pe Rudin
în societate. În ciuda anilor pe care îi avea, părerile ei
aveau destul de mult infantilism în ele.
Alexandra Pavlovna, la drept vorbind, nu înţelesese
prea mult din cele spuse de Rudin, dar era foarte uimită
şi încântată; fratele ei se minuna şi el; Pandalevski o
urmărea cu privirea pe Daria Mihailovna şi era invidios ;
Pigasov se gândea: „Dau cinci sute de ruble şi procur o
privighetoare şi mai bună !“… Dar cei mai uimiţi erau
Basistov şi Natalia. Basistov aproape că nu mai sufla :
stătuse tot timpul cu gura căscată şi cu ochii ieşiţi din
orbite – şi ascultase, ascultase cum nu mai ascultase pe
nimeni de când se ştia, în timp ce Natalia se împurpurase
la faţă, iar privirea, aţintită la Rudin, ba i se umbrea, ba
îi strălucea…
— Ce ochi minunaţi are! îi şopti Volînţev.
— Da, sunt frumoşi.
— Păcat numai că mâinile sunt mari şi roşii.
Natalia nu răspunse nimic. Se aduse ceaiul. Conversaţia deveni tot mai generală,
dar era de‑ajuns iuţeala cu care amuţeau toţi de îndată
ce deschidea Rudin gura, pentru a‑ţi da seama de impresia
pe care o produsese.
