Oraşul

Orașul îți disciplinează visele

de cum se lasă noaptea

visele bântuie prin oraș

își aleg oamenii

orașul însă nu doarme și ordonează el visele

pentru cine sunt anumite vise

pentru cine sunt coșmarurile

uneori te prinzi de asta

și îți spui      

(ai făcut-o și tu)

Vei fugi din oraș!

îți vei cumpăra o căsuță din văiugă

albă cu ferestre cu rame albastre

blue windows

un cireș în fața casei primăvara plin de flori

tufe de levănțică

un leagăn într-o grădină sălbăticită

Ai să te refugiezi acolo și o să privești la fereastră cum ninge ca într-o ilustrată

iar vara o să culegi cireșele

Uneori casa asta e pe o plajă pustie

Ce clișeu!, îți spui

dar e atât de bine în căsuța aia pe plaja pustie

bate vântul niște perdele albe aproape transparente

vântul ridică nisipul și îl simți între dinți

pe ceafa înfiorată

tălpile simt scoicile

Te uiți în depărtare cu mâna streașină la ochi cum

pe întinderea albastru metalic a mării 

pescăruși o străbat din când în când scoțând țipete ascuțite

căsuța mică albă din văiugă pierdută în imensitatea unui clișeu marin

Și apoi te trezește orașul cu visele lui, ale tale,

se bulucesc spre dimineață peste tine

Se întind lângă tine în patul tău

îți șoptesc la ureche: uite, noi am rămas

și chiar atunci

în momentele alea de tandră intimitate a ta cu visele tale

orașul dă năvală peste tine

Îl auzi cum freamătă dincolo de fereastră

Îl auzi cum adună toate visele tuturor de prin oraș

le adună pe toate

auzi claxoanele mașinilor bicicletelor sirenele salvărilor

auzi mașinile de transport cum opresc la poarta supermarketurilor să aducă laptele în cutii de carton

Tu îți spui că sunau mai frumos sticlele de lapte puse câte patru în suporturile metalice

dar ăsta e deja un alt vis

trecutul e ca un vis pe care îl tragi înapoi după tine

ca și cum l-ai deșira de toate amintirile

Peste zi nu ai habar unde se duc visele

unde le adună orașul pe toate

unde le închide

ce fac ele toată ziua

nimeni nu știe

Seara sunt cuprinse de freamăt se pregătesc pentru întâlnirea cu oamenii

Orașul le bate la ușa cabinei lor de vise și le spune: pregătiți-vă, e timpul!

Visele se emoționează

unele sunt fericite

nerăbdătoare

altele însă, coșmarurile,

vise în dizgrație,

își rod unghiile

nu se pot hotărî cât de îngrozitor să se îmbrace

Își repetă în fața oglinzilor urletele spaimele

dau din aripi descriind în aer creaturi și locuri coșmarești

în fapt negativul amintirilor romantice

și când e vremea orașul mai bate încă o dată la ușă și spune: gata! plecăm la oameni!

E seară aproape noapte

bulevardele sunt aproape goale

din când în când mai trece un automobil negru cu geamurile fumurii

un biciclist se oprește într-o intersecție și lasă visele să treacă 

el are timp să ajungă acasă înainte ca visele să se hotărască dacă vin și la el în vizită

mașina care spală străzile trece silențios de parcă ar merge în slow motion

Florăreasa din colț pune coșurile cu trandafirii nevânduți în portbagajul mașinii

bărbatul ei vine după ea în fiecare seară

și în fiecare seară

trandafirii nevânduți sunt puși pe verandă

în găleți pline cu apă iar în jur blocuri de gheață

Nimeni nici chiar visele nu mai cumpără flori 

Visele sunt deja în oraș de parcă ar fi la o petrecere cu lăutari care cântă de inimă albastră într-un restaurant de mahala

Stau visele la masă și privesc fix lemnul încrustat cu inimioare

tăiate cu briceagul în lemnul tot timpul umed 

în timp ce lăutarii cântă cu gurile larg deschise

cu ochii lor lăcrămoși de le vine viselor să fugă în lume de jale

dar orașul are grijă să le trimită unde e nevoie de ele

vise-curtezane

măcar un vis pentru fiecare locuitor

A mai trecut o noapte

orașul îți ordonează visele

nu ți le lasă pe toate

zorile se ridică ca într-un film rusesc

poetic albastru-movuliu

așa se crapă zorile ca-n filmele alea dureros de poetice

un oraș la ferestrele căruia luminile aprinse peste noapte se sting una câte una

într-o dimineață răcoroasă

orașul din care visele pleacă

fâlfâind din aripi ca niște păsări timide

(foto: Daniela Raţiu)