Nu ostenim să definim limba ca pe un tărâm generos, în care cele mai neaşteptate ocurenţe lexicale sunt posibile. Şi o facem, de fiecare dată, cu bucurie şi cu uimirea celui care descoperă, parcă, o perlă pe ţărmul unei îndepărtate insule.
Ne vom opri, acum, asupra sensului înscris în vocabula românească faun, căci ne stârnește sonoritatea numelui, hiatul din structura sa fonetică, profilul său exotic.După cum, probabil, se știe, Faunul este o divinitate campestră în mitologia romană, protectoare a turmelor şi a pădurilor, reprezentată cu corp păros, coarne şi picioare de capră. Această formă lexicală, faun, este împrumutată, în română, din latinescul Faunus ”zeu campestru”, un derivat al verbului faveo, favere ”a ajuta, a proteja”. Din Dicţionarul de mitologie generală(București, Editura Albatros, 1995) al lui Victor Kernbach aflăm că Faunus, ”vechi zeu italic al ogoarelor şi vitelor”, a fost ”preluat cu aceste atribute ale unui deus agrestis de romani, care-l celebrau în cadrul sărbătorii Lupercalia (la mijlocul lunii februarie)”.
În folclorul românesc, faunul aparţine categoriei panilor, satirilor din mitologia greacă, acelor personaje demoniace, cu aspect inestetic, reprezentate prin moşi şi babe, ghiduşi şi păcălici, ţârcovnici şi pristavi, în cadrul celui mai vechi şi spectaculos obicei din carnavalul de iarnă, şi anume, alaiul Caprei. Se realizează, astfel, cu participarea simbolică a acestor personaje extrase dintr-un miez semantic generos, mitul magic al fertilităţii telurice.
Ca nume al unei divinităţi, cuvântul mai sus invocat se grafiază cu majusculă, aşa cum îl vom regăsi în creaţia unor poeţi, dintre care, acum și aici, ne reţine atenţia Ion Minulescu, prin poemul Octombre, inclus în ciclul, atât de cunoscut şi de iubit de cititori, Romanţe pentru mai târziu: ”În parcul presărat cu statui/ De Nimfe,/ Fauni/ Şi Silvani,/ De-a lungul celor trei alei/ De plopi,/ De tei/ Şi de castani,/ Pe băncile vopsite-n verde/ Şi pe nisipul galben-şters,/ În ritmul vântului de toamnă,/ Ca-n ritmul unui ultim vers–/ Un vers cu care se sfârşeşte un cânt/ Dintr-un poem etern.” Fiecare termen al triadei Nimfe, Fauni, Silvani ar merita câte o mențiune, o abordare din perspectiva mitologiei romane (Fauni, Silvani) sau grecești (Nimfe). De fapt, Silvan(<lat. silvanus, fr. sylvain)funcționează, în atare context poetic, ca sinonim al lui Faun.
Cel mai adesea, faun apare ca substantiv comun şi, nu de puţine ori, în varianta sa de plural: fauni. Mai puţin frecvente sunt contextele în care valoarea lui gramaticală este convertită, prin adăugarea unui sufix adverbial sau adjectival, de tipul-esc, în părțile de vorbire aferente. Pertinentă, deși puțin artificială, ar fi încadrarea sa ca adjectiv împrumutat din franceză, sub formafaunésc, –ă (< fr. faunesque). George Călinescu, subtil utilizator al limbajului literar românesc, cunoscător incontestabil al limbilor romanice, creator de unităţi lexicale inedite, adesea ”hrănite” cu vădite note savante, preţioase, care împing estetismul până la formele sale cele mai de sus, strecoară, în romanul Scrinul negru (atunci când descrie atitudinea colecţionarului Babighian în faţa unui tablou de-al lui Luchian),adverbulfaunesc, consemnat ulterior şi înDicţionarul de neologisme, un derivat inedit de la substantivul faun, cu sensul ”de faun”: ”Toată faţa îi râdea faunesc, în vreme ce cu limba se lingea pe buze, într-o excitaţie a senzualităţii.”
Desigur, valoarea adjectivală a acestei vocabule ar fi şi ea întru-totul motivată, căci putem spune, fără ezitare, râs faunesc ori alură faunescă, după modelul altor adjective româneşti, derivate,în limbile din care au fost împrumutate,cu acelaşi sufix: burlesc, carnavalesc, grotesc, pitoresc.
Legătura dintre faun şi faună, două substantive care se subordonează la două genuri diferite în română, masculin şi feminin, nu este, poate, lesne perceptibilă, deşi ea devine evidentă dacă ne raportăm la rădăcină, pentru ambele aceeaşi: fav-. După cum bine se ştie, fauna este ansamblul animalelor care trăiesc într-o anumită regiune a pământului, cu toate obiceiurile de adaptare ce decurg de aici. Faună este un împrumut din franceză, limbă în care s-a format de la forma latinească Faunus, după modelul lui floră, împrumut din latinesculFlora, grafiat cu majusculă, întrucât denumește o zeitate italică a florilor,a grădinilorşi, prin extensie, a primăverii.
