… Sau invers? Cam aşa aş rezuma dilema amară cu care am rămas după lectura cărţii lui Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine (Polirom, 2010). O carte pe cât de autobiografică, pe atât de “generaţionistă”. Am doar cu vreo trei ani mai puţin decât autorul, aşa că îmi permit şi eu să mă consider parte a acestei generaţii. Am remarcat deja de ceva vreme o particularitate a generației mele pe care îmi vine să o cataloghez ca (aproape) o ciudăţenie: pentru ea/noi, revoluţia din 1989 (sau ce-o fi fost) este mai degrabă un non-lieu de mémoire. Atunci când ne întâlnim cu ocazii predisponibile la nostalgie – la bere, la nuntă, la terasă, la zece ani de la absolvire (tomorrow twenty) – nu suflăm un cuvânt despre ce-am făcut în decembrie 1989. Deşi cei mai mulţi au fost acolo, în miezul evenimentelor, pe baricade cum s-ar zice.
Despre Piaţa Universităţii, da, se vorbeşte, acolo îşi amintesc toţi cum cântau cu Paţurcă şi cum au luat bătaie după aceea, dar despre “loviluţia” propriu-zisă se tace mâlc. Această tăcere din vieţile private ale protagoniştilor s-a pliat de minune pe inexistenţa, în 2009, dar şi mai înainte, în 1999, a vreunei preocupări serioase pentru celebrarea publică a evenimentului. Şi asta cu toate că în 1999 trăiam sub un “regim” ieşit direct din Piaţa Universităţii, iar în 2009, sub un preşedinte care a condamnat regimul comunist. Nimeni nu le-a reproşat însă, nici atunci, nici acum, această inapetenţă festivistă pentru că, se pare, societatea românească chiar nu simţea că ar fi avut ceva de sărbătorit.
Pentru cine a văzut de la distanţă entuziasmul, naivitatea, extraordinara senzaţie că lumea s-a dezmărginit şi că de acum totul ne stă în putinţă, pe care le afişam atunci, în decembrie ’89, reacţia asta de-a dreptul post-traumatică poate să pară foarte ciudată. Pentru noi însă, procesul de rumegare a comunismului şi a postcomunismului pare departe de a se fi încheiat. De aceea, a scrie un roman despre ce a făcut, văzut, simţit, trăit în decembrie ’89 mi s-a părut, din partea unui membru al generaţiei mele – având în plus şi tată “cu dosar” – un act de curaj.
Personajul central al poveştii, narată la persoana întâi, este un proaspăt student la Matematică, proaspăt eliberat din armată, care trăieşte, pe 25 decembrie 1989, propria sa experienţă de “vrăjire” şi “dezvrăjire” revoluţionară. Există aşadar o mare posibilitate ca, în această poveste, să se regăsească cea mai mare parte a indivizilor care compun acea generaţie, generaţia “tinerilor revoluţiei”. Romanul care, la final, se dovedeşte a fi cronica unei morţi inutile, vorbeşte fără emfază despre trecerea – nemiloasă și necomplezentă – a “istoriei” prin viețile oamenilor, o istorie a cărei lipsă de noimă obişnuieşte să ucidă. Şi mă gândesc că tocmai imposibilitate a societăţii româneşti – ajutată din plin de ipocrizia unor actori politici interesaţi – de a pricepe noima evenimentelor din decembrie 1989 stă la originea ciudatei amnezii colective pe care am constatat-o.
Alaturarea de către autor a două experienţe personale, armata şi “revoluţia” nu m-a convins, recunosc, de la început. Poveştile nostalgice din armată ale ghinioniştilor de neşansă care au avut ocazia de a fi militari în termen mi-au părut întotdeauna nişte băieţisme patetice, dacă nu de-a dreptul simptome ale sindromului Stockholm. Pe măsură ce avansam în lectură, am înţeles, însă, că, în cazul de faţă, era cea mai potrivită alăturare. Armata ca spaţiu al anulării tuturor sensurilor şi “cumplit meşteşug de tâmpenie” era, cred, în România comunistă, întâmplarea prin care obligatoriu trebuia să treci ca să înţelegi ce s-a întâmplat cu noi toţi în decembrie 1989. Cel puţin în prima parte a cărţii, experienţele personale, cazone şi revoluţionare, sunt narate empatic, dar nu patetic ori didactic, fără pretenţie de filosofie înaltă, ci doar cu înregistrarea detaliului situaţional şi psihologic. Cred că această abordare e, într-adevăr, cea mai potrivită, căci ea îi dă şansa cititorului de a practica propria “rumegare” a evenimentelor. Îi dă şansa, spre exemplu, să rememoreze sentimentul, monstruos în fond, pe care cred că l-am avut cu toţii, dar despre care puţini mai au acum curajul să vorbească public, faţă de uciderea celor doi Ceauşeşti: uşurarea, satisfacţia, bucuria sălbatică chiar, certitudinea că “s-a făcut dreptate”.
Pentru mine a fost un exerciţiu uşor înspăimântat de autoreflecţie: după ce am trăit această experienţă personală, cred că nu mai am nevoie de altceva ca să înţeleg cum se poate ca individul cel mai paşnic şi mai raţional să devină parte a unei nebunii colective. De aceea, deşi peste timp îmi păstrez, din motive pragmatice, convingerea că altfel nu se putea face, nu pot să nu-l înţeleg pe Bogdan Suceavă când, spre sfârşitul cărţii, îşi descoperă un ton “eseistic” (de la Paul Cernat citire) şi comite fraze ca aceasta:
“De câte ori în istorie naţiunea a avut chiar şi cel mai mic ascendent asupra individului, naţiunea l-a strivit pe individ, eventual prin reprezentanţii săi, de cele mai multe ori nişte idioţi oarecare…” (p. 133)
Imaginea emblematică cu care rămîi după lectura romanului lui Bogdan Suceavă este aceea a fugii: fuga individului spre nicăieri, hăituit de ordinele fără sens ale gradaţilor sau de gloanţele venite de nicăieri ale “revoluţiei”; încercarea de a-ţi păstra azimutul, în fugă şi în mijlocul haosului, fără să ştii dacă din haos va răsări ceva şi ce va fi acel ceva; tenacitatea tinereţii fugărite de a crede că lumea are, totuşi, un sens.
E o carte tristă şi probabil aceeaşi senzaţie de tristețe ar fi prevalat la finalul lecturii şi fără episodul morţii prietenului din armată, Cristi, băiatul naiv şi inocent care ratează la mustaţă admiterea la facultate, dar nu şi întâlnirea stupidă cu glonţul de nicăieri. În fond, cartea lui Bogdan Suceavă este povestea spusă din fugă a înfrângerii unei naţiuni de către idioţii ei. Nişte idioţi convinşi că au geniu, o naţie înfrântă convinsă că a izbândit.
