Aparent, textul meu nu are o legătură directă cu tema punktului săptămânii. Şi totuşi, cred că e important să privim asupra interferenţelor dintre memorie şi istorie, dintre literatură şi viaţă, aşa cum se vădesc în romanul politic al lui Ivasiuc. În al doilea rând, nu e deloc lipsit de relevanţă cum s-a schimbat în postcomunism percepţia criticilor şi istoricilor literari privind literatura lui Ivasiuc.
Voi evoca în cele ce urmează câteva aspecte din biografia scriitorului Alexandru Ivasiuc, în fapt etapele unei transformări în ceea ce priveşte opţiunile sale culturale, politice şi ideologice începând din anii studenţiei la Facultatea de Filosofie (1951-1952) şi până la ascensiunea în funcţii importante ale înaltei birocraţii culturale din anii 1970, care s-a suprapus şi cu cariera sa scriitoricească.
Facultatea de Filosofie – poate cea mai ideologizată şi politizată formă superioară de învăţământ – nu reuşeşte să fie întotdeauna o şcoală de îndoctrinare; există şi eşecuri, iar Alexandru Ivasiuc ilustrează în primii ani ai deceniului şase această realitate a unei reeducări ideologice care dă greş. Scriitorul de mai târziu, fost student la filosofie, ajunge să conteste în 1956 chiar raţiunea predării materiei fundamentale – Bazele marxism-leninismului. Peste două decenii, cutremurul de la 4 martie 1977 pune capăt unei fiinţe care (în prima tinereţe) a refuzat disciplinarea ideologică de tip marxist-leninist, vădită prin sistemul educaţional rigid şi sufocant, plătind această sfidare cu şapte ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu; la maturitate, însă, Alexandru Ivasiuc suferă o transformare: alege o formă stranie de marxism ce îl apropie de regimul politic care în urmă cu mai puţin de un deceniu îl socotea „duşman“, „instigator“ şi „contrarevoluţionar”.
Alexandru Ivasiuc nu avea propensiuni neomarxiste sau revizioniste în anii 1952-1956; probabil nu îl citise, în 1956, pe Georg Lukács. Aparent paradoxal, înclinaţiile spre marxism s-au dezvoltat mai târziu, după unele opinii chiar din închisoare. Deşi trecuse din 1956 şi până în 1963 prin toate umilinţele universului concentraţionar (Jilava, Gherla, Uranus, Periprava, Salcia etc.) şi ale domiciliului obligatoriu, părea obsedat de raporturile dintre individ şi putere, încercând o reinserţie socială care să îl apropie de „stăpânii” ideologici ai României comuniste. Acesta este contextul în care, între 1963 şi 1968, deşi teoretic rămâne un potenţial „duşman” pentru regim, ajunge funcţionar în cadrul Ambasadei Statelor Unite de la Bucureşti. În paralel, se dedică scrisului; ulterior, obţine o bursă Ford la Universitatea Iowa (SUA) şi ocupă funcţii importante: redactor-şef la Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, director al Casei de Filme 1. În această perioadă se vădeşte schimbarea la faţă a lui Ivasiuc, aspect vizibil mai ales în romanele Interval, Cunoaştere de noapte, Păsările, Iluminări.
Delimitându-se de evaluările lui Nicolae Manolescu, Sanda Cordoş a remarcat faptul că, spre deosebire de proza politică strict contemporană cu Ivasiuc (proza obsedantului deceniu) care avea tendinţa de a-i reabilita ficţional pe cei agresaţi de puterea politică de după 1948, în scrierile fostului deţinut politic de o reabilitare „dusă până în pragul mitizării” beneficiază parcă torţionarii, în timp ce aparent victimele sunt încă o dată condamnate. Romanele lui Ivasiuc descind dintr-o poetică a necesităţii: scriitorul pledează pentru supunerea individului în faţa deciziilor puterii, indiferent cât sunt de nedrepte (Sanda Cordoş, Alexandru Ivasiuc. Monografie, antologie comentată, receptare critică, p. 17). Aspiraţia personajului din aceste romane nu este de a-şi păstra individualitatea (prin revoltă, inadaptare, activarea memoriei traumatizate), ci de a se integra într-un „mare şi puternic mecanism al necesităţii, care se defineşte ca «istorie în mers»”. Îşi descrie Ivasiuc propriul traseu biografic în aceste cărţi? L-am putea identifica cu mai multe dintre personajele romanelor sale; cu destinul Olgăi, de exemplu, din Interval? Ivasiuc fusese exclus de la Filosofie în 1952. Olga a fost exmatriculată din facultate în iunie 1952 inclusiv cu largul concurs al colegului şi iubitului său, Ilie Chindriş. Însă „faptul că în urmă cu un deceniu a folosit intimitatea cuplului într-un denunţ politic, prezentându-şi iubirea ca pe o formă de supraveghere ideologică (…) şi a avut astfel contribuţia esenţială la excluderea iubitei, nu este în măsură să-i tulbure seninătatea conştiinţei”. Dar, după cum observă criticul literar clujean sus amintit, naratorul îl absolvă pe Chindriş de orice vină, juridică sau morală.
În romanele ce urmează nu mai există nici măcar un conflict de concepţii, ideologia supunerii fiind omniprezentă, hegemonică. Alexandru Ivasiuc ajunge să se considere marxist nu numai în România, ci îşi afirmă identitatea intelectuală marxistă chiar în diaspora. Marxismul lui sui generis se vădeşte şi în eseistică, în textele publicate în revistele literare. Trecerea de la rezistenţă (vădită în 1956) la marxism poate fi citită ca înţelegere a necesităţii istorice: victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia viaţă ei fusese mutilată; asimilarea doctrinei marxiste pare că introduce în textele lui Ivasiuc ura de sine (Ioan Stanomir, Cazul Ivasiuc – o reconsiderare, în Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 2011, p. 139).
Indiferent dacă Ivasiuc a fost un sincer convertit la marxism sau doar cinic, cazul său pare că ilustrează succesul mecanismelor perverse ale „pedagogiei” comuniste; multe dintre manifestările sale din sfera publică au lăsat impresia că sunt ale unui om care a suferit puternice transformări interioare. Pentru Ivasiuc, trauma existenţială (detenţia politică) a fost urmată de tentativa (dramatică) de reinserţie socială care a presupus şi scrieri conformiste ce sugerează unitatea dintre victimă şi torţionar.
