Je suis Columb

Timp de câteva secole, turcii au fost spaima Europei. Apoi, liniște. Acum, cu președintele Erdogan, reciclat din premier, la cârmă, otomanii vor să ajungă din nou ce au mai fost odată. Mai precis, la inițiativa prezidențială, turcii vor să demonstreze celor interesați și, mai ales, celor mai puțin interesați, că America a fost descoperită de musulmani[1]. Columb ar cădea, astfel, în dizgrație universală și multiconfesională, pe locul atins prima dată de exploratorii întru Mahomed, în America de Sud, urmând a se ridica, pe cheltuiala aceluiași temerar Erdogan, o moschee.

Putem afirma, și în lumina celor petrecute la Paris cu puțin timp în urmă, că opinia pe care președintele turc o preia de la diverși istorici fundamentaliști se înscrie într-un soi de terorism soft. Să vrei să demonstrezi că America a fost la început nu incașă, nu catolică, ci fiica supusă a Islamului, se înscrie într-o viziune pe care, în cel mai bun caz, o putem numi protocronistă. Știm că Erdogan, mai deunăzi, a vrut să interzică până și celebrul serial despre viața și faptele lui Suleiman Magnificul, nu fiindcă n-ar fi servit unor scopuri similare, deși mai corecte din punct de vedere istoric, ci pentru că îl înfățișa pe marele sultan… bând vin. Cum Columb trebuie să fi consumat și el, la viața lui, câte ceva, un musulman care a băut doar ceai de mentă în timpul traversării Atlanticului pare mult mai lăudabil șivajnic, în ochii unui drept aplicator al învățăturilor Profetului, dacă a și servit scopului suprem, acela de a descoperi minunata lume nouă (și de a face cu ea, apoi, ce i-ar fi dat prin cap). Imaginarea unei Americi, fie ea și Latină, cârmuită de musulmani este un exercițiu de imaginație cu nimic mai prejos decât noul fel de distopie pe care îl propune Houellebecq în Supunerea, care, fără Charlie Hebdo, n-ar fi ajuns atât de rapid cunoscută pe plan internațional – romanul este încă în curs de traducere în limba engleză și proaspăt lansat în Franța. Controversatul autor proiectează un scenariu despre o republică franceză a viitorului foarte apropiat, în care, după campania electorală, între un extremist de dreapta și un fundamentalist islamic, poporul îl alege pe cel din urmă. Efectul imediat: personajul principal, profesor universitar la Sorbona, trebuie să se convertească dacă vrea să-și păstreze locul de muncă. Nu regretă schimbarea niciun moment, însă, pentru că sorbonarzii saudiți plătesc înzecit iar tendințele lui poligame nu sunt doar tolerate, ci chiar încurajate de Sharia. Prin personajul neanimat de vreun ideal politic, religios sau filosofic, Houellebecq face în mod sardonic critica laicității lumii occidentale dar mai ales a celei franceze, temă devenită cap de afiș în dezbaterile intelectuale din luna ianuarie 2015 AD (sau, dacă doriți, 1436 AH[2]). Pentru Franța Supunerii, vinovată e cam toată lumea – un mesaj aproape la fel de inquiétant ca și culpabilizările diverse lansate după ce doi frați au ucis opt jurnaliști și doi polițiști în timp ce un cuplu a luat ostatici și a ucis alți patru oameni în supermarketul kosher din apropierea Parisului.

După Charlie Hebdo, s-a scandat și s-a scris atât Je suis Charlie sau Nous sommes Charlie, cât și Je ne suis pas Charlie sau J’aime mon prophète. S-a spus că Franța e lovită pe nedrept, dar și că e prea secularizată și necenzurată pentru a nu se aștepta la o lovitură. S-a afirmat că jurnaliștii împușcați sunt martiri, dar și că aceștia i-au provocat pe atacatori și pe cei pe care ei îi reprezentau. Că libertatea de expresie este nelimitată, dar și că s-ar putea să existe anumite limite în ceea ce se poate scrie într-un ziar. Că asemenea lucruri nu se pot întâmpla în Europa de azi, dar și că Europa culege ce a semănat. Că 16 cetățeni francezi omorâți în două zile e o tragedie internațională, dar și că sutele de morți ne-europeni, victime ale unor recente atacuri similare, au trecut, pe nedrept, aproape neobservate. Că Franța se ridică împotriva unei zile a Profetului Mahomed deși a rămas în istorie cu o noapte a Sfântului Bartolomeu. În sfârșit, că Franța și presa au standarde duble când vine vorba să judece cauzele și efectele evenimentelor din 7-9 ianuarie și să definească dreptul la opinie.

Personal, am văzut în reacția generală din zilele care au urmat săptămânii pariziene însângerate reacția de ne-supunere pe care bănuiesc că și-ar dori-o și Houellebecq de la concetățenii săi, mobilizarea și solidarizarea care lipsesc atât de des în „lumea liberă” actuală, prea nepăsătoare și comodă, fermitatea și curajul într-un peisaj „atomizat” (ca să parafrazez titlul unui roman mai vechi al aceluiași autor, acum cu domiciliu secret și sub paza strașnică a poliției). Nu am formulat aici cine știe ce opinie; în definitiv, aceasta fiind afirmația cea mai frecventă pe care a făcut-o și presa de pretutindeni, inclusiv din România. Aș mai adăuga, însă, faptul că o formulă de genul „solidarizarea Europei” sau „a lumii libere” sau „a lumii civilizate” riscă un exclusivism cu nimic mai lăudabil decât fundamentalismul mult hulit. Dacă nu altceva, merită reținut faptul că, mai întotdeauna, lucrurile sunt relative. Cam tot așa cum este și povestea cu Columb turc.

Rămâne cert faptul că, după solidarizarea societății civile, s-au solidarizat și guvernele (din arealul definit mai sus cu ghilimele). Cu terorismul nu te joci în ziua de azi, nici la Paris, nici la… Cluj-Napoca. Ca liber și civilizat – grație proximității geografice față de alții cu statut privilegiat –guvernul României a anunțat, și el, cod roșu de alertă anti-terorism, până la proba contrarie, în persoana unui tânăr de confesiune nespecificată și cu convingeri politice probabil moderate, care a trecut precum un vodă legendar printr-o cultură tradițională de erbacee legumicole pe aeroportul internațional din Cluj[3]. Omul a intrat într-un spațiu tehnic pentru bagaje, a ajuns pe pista de aterizare, a urcat într-un avion Wizz Air și, în așteptarea unui zbor clandestin spre Londra, și-a făcut un selfie în cockpit. Pentru că numitul Claudiu-Gabriel Constantin nu și-a propus să șadă pe scaunul pilotului în numele lui Allah, ci strict în nume personal, gestul său nu s-a soldat decât cu o întârziere de 20 de minute față de ora anunțată pentru decolarea aeronavei low cost. Directorul aeroportului și președintele consiliului județean, în lipsa unei voci mai sus-puse, au recunoscut că evenimentul a avut loc din lipsă de (măsuri de) securitate. Bine că măcar cu solidaritatea stăm ceva mai bine, până una-alta.

 

 

[1] România liberă, 15 noiembrie 2014.

[2] Conform calendarului musulman, care va să zică.

[3] Adevărul, 28 ianuarie 2015.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *