Interviu Radu PARASCHIVESCU: Cum şi cît gîndesc politicienii

Dialog exclusiv Lapunkt între Radu PARASCHIVESCU şi Cristian Pătrăşconiu.

De ce ai dubii cu privire la faptul că politicienii gîndesc? Întreb asta şi fiindcă, titlul antologiei tale recentissime –  „Cum gîndesc politicienii? (Cum? Gîndesc politicienii?) – indică asemenea dubii.

Pe de o parte, fiindcă dubiul e un lucru sănătos, mai ales într-o lume care premiază tranşant certitudinea. Pe de alta, fiindcă dacă te uiţi la ce se întâmplă la vârf, simţi destul de des nevoia să te iei cu mâinile de cap. Dincolo de asta însă, oricine poate sesiza şarja din paranteza subtitlului. Avem aici un amestec elementar de ironic şi retoric. Evident că politicienii nu-şi pot suprima procesele neuronale. Gândesc cu toţii, chiar dacă dau frecvent impresia că n-ar face-o. În ce priveşte întrebarea din paranteză care mimează uluiala, ea nu face decât să coloreze în nuanţa stuporii chipul politicianului român pe care-l ştim din parlamentul de azi şi din CPUN-ul de acum 25-26 de ani. Iar dac-ar fi să aleg un personaj de sinteză a bramburelii şi a ţopeniei politice de astăzi, acesta ar fi Mihăiţă Calimente. Bietul de el şi bieţii de noi. După două decenii şi jumătate de eşecuri, deziluzii şi aşteptări înşelate, îmi vine să spun că la ora actuală România se găseşte între falimente şi Calimente.

1

Te-ai gîndit vreodată că formele acestea pe care noi le considerăm rateuri în gîndire la politicienii de la noi sînt felul acestor politicieni de a gîndi?

M-am gândit, şi nu de puţine ori. Efectele prestaţiei lor publice mă obligă s-o fac. Sigur, trebuie să spunem şi aici „onoare excepţiilor”, fiindcă nu sunt toţi o apă şi-un pământ. Totuşi, o testare pe nepusă masă a politicienilor ar produce, sunt aproape sigur, efecte întristătoare. Mi-i închipui pe Cristiana Anghel, pe deja amintitul Mihăiţă Calimente, pe Marian Vanghelie şi pe toţi ceilalţi cotizanţi din cartea asta stând cu o foaie de hârtie în băncile unui amfiteatru şi trebuind să răspundă la întrebări de genul: Ce este politica? De unde vine termenul acesta? Ce este – de fapt, ce era – un polis? Care este rostul politicii? Cum arată echipamentul minim al politicianului? Mi-i închipui pe cei amintiţi acolo, în băncile amfiteatrului, şi mă înfior. Pe urmă, aduci vorba de rateurile în gândire ale politicienilor. Din punctul meu de vedere, sunt cele mai grave, din cauză că ne afectează pe toţi. Dacă un strungar, un fotbalist sau un profesor de geografie gândeşte anapoda, pagubele sunt limitate. Dacă o face un politician, urmările se fac simţite în tot corpul social.

Ce înseamnă, mai precis, în viziunea ta, „a nu gîndi” pentru un politician?

Cum spuneam, e vorba de un „a nu gândi” metaforic, perceput strict în accepţia figurată a termenului. Acest „a nu gândi” are, după părerea mea, o serie de subcomponente: 1. A fi lipsit de viziune. 2. A pierde din vedere că rostul adevărat al politicianului este de slujitor, nu de stăpân. 3. A fi lipsit de cultură politică şi politologică. (Plimbă-i un strop pe domnii şi pe doamnele din carte prin câteva texte fundamentale de politică şi politologie şi vezi ce iese, Cristi. Unii n-au auzit nici măcar de figurile tutelare ale domeniului.) 4. A fi lipsit de vocaţie politică. 5. A vedea în funcţia politică o scurtătură spre binele propriu. 6. A pune între paranteze criteriul reprezentativităţii. 7. A nu avea acces la cultura dialogului. 8. A funcţiona în temeiul radicalităţii încruntate, a sta mereu pe baricade, cu arma la ochi, de parcă lupta politică ar fi un conflict militar, nu un proces care presupune strategii, argumente şi valori. Există încă din 1990 încoace impresia, consolidată între timp, că mulţi politicieni funcţionează după mecanismele chivernisirii, ale interesului personal. Iar asta le contrazice flagrant menirea. Sigur, făcând sau nefăcând toate lucrurile astea, ei gândesc. Dar o fac pentru ei şi pentru ai lor, decuplându-se de la populaţia care i-a trimis în parlament şi care aşteaptă, fără să se înveţe minte, ca promisiunile lor de campanie să fie respectate. Din punctul meu de vedere, un politician care gândeşte doar în orizontul binelui personal sau de grup restrâns de fapt NU gândeşte. „A gândi” nu înseamnă aici doar a-ţi pune mintea la treabă, a recolta informaţii de la analizatori şi a le prelucra în laboratorul propriului tău creier.

2

Ce fac, de fapt, politicienii cînd NU gîndesc?

Observ că, deşi primul care cade sub ochi e titlul, tu apeşi asupra subtitlului. Paranteza ţi se pare mai importantă decât ce se află înaintea ei. Şi e normal, câtă vreme respectăm convenţia jocului. Când nu gândeşte (de fapt, când se gândeşte doar la binele propriu, ceea ce înseamnă că nu gândeşte, cum am stabilit mai sus), politicianul desfăşoară toate acele operaţiuni care-i asigură prosperitate, dar şi o potenţială trimitere în judecată: face combinaţii, falsifică, corupe, minte şi – deloc în ultimul rând – e altceva decât ce pretinde că e. Ştim foarte bine că despre resorturile imposturii se pot scrie lucrări de doctorate. Neplagiate şi necoordonate ştiinţific de Gabriel Oprea.

 

De ce sînt atît de importante, de fapt, aceste „perle” ale politicienilor?  Bănuiesc că funcţionează aici o judecată nu doar cu privire la conţinutul în sine al unor vorbe, ci şi despre consecinţele acestor gînduri nealiniate – nici la logică, nici la bun-simţ, şamd. Şi, subspecie a întrebării precedente: ce este specific la aceste „perle” ale politicienilor? Unde ai marca, faţă de alte „produse” similiare, diferenţa specifică în privinţa celor emise de politicieni?

Tratez împreună aceste întrebări fiindcă sunt complementare. Sigur, rateurile, lufturile, bălmăjelile şi insanităţile politicienilor au cu totul alt impact decât ale paznicilor de noapte sau ale medicilor veterinari. E imprudent – şi de fapt imposibil – să separi conţinutul de consecinţe. Or, tocmai asta pierd din vedere politicienii, faptul că momentele lor de fanfaronadă sau de neghiobie pot aprinde, să zicem, scântei diplomatice. Să luăm patru cuvinte ale lui Gheorghe Funar, care, după moartea lui Corneliu Vadim Tudor, a rămas purtătorul de stindard al naţionalismului autist şi stupid: „Maghiara este limba cailor”. Gândeşte-te că aceste cuvinte se traduc la Budapesta şi sunt susurate la urechea cuiva la fel de inept ca Funar, dar cu putere mult mai mare în stat. Urmarea e creşterea ostilităţii între două ţări care nu s-au iubit niciodată şi care numai de asemenea declaraţii nu aveau nevoie. Acelaşi Gheorghe Funar se făloşeşte că „Au venit investitori de la Coca Cola. Le-am zis că nu negociez cu escrocii.” Mai e nevoie să insist? Oare oamenii politici chiar nu înţeleg că enunţurile lor sunt citite şi evaluate altfel decât ale celorlalţi oameni?

Cum-gandesc-politicienii

De ce nu laşi aceste „perle” de non-gîndire să se ducă în neant? Nu ar fi o soartă mai nimerită pentru ele şi, mai ales, pentru producătorii lor?

Am putea oare să întrebăm un medic: „Nu-i mai bine să-i laşi pe bolnavi în plata Domnului?”. Forţînd un pic nota, să spunem că hibele acestea de exprimare şi de gândire sunt echivalentele bolilor pe care le au unii sau alţii dintre semenii noştri. N-ai de unde să ştii dacă scoaterea lor la iveală, arătarea lor cu degetul şi deconstruirea lor vor avea efect. Dar e de datoria ta să încerci, mai cu seamă în cazul atât de delicat al politicienilor, ale căror păreri împrăştie o undă de şoc imprevizibilă. Sigur, la nivel epidermic, publicul se bucură când apar asemenea culegeri. Are ocazia să râdă. Iar râsul de un politician e cu atât mai răsplătitor cu cât de obicei râde politicianul de tine.

 

Există „acceleratoare” de aberaţii pentru politicieni? Ştiu eu – alegerile, de pildă…

Categoric, alegerile sunt un accelerator eficient pentru politicieni. Dar nu ştiu dacă sunt un accelerator de aberaţii. Mai degrabă de promisiuni. Pe zi ce trece, mă conving că există trei forme de dresură mari şi late: circul, gimnastica sportivă şi alegerile. E scandalos ce rezultate scot chiar şi astăzi dresorii costumaţi în frac electoral. E revoltător ce resurse de candoare există în continuare pe piaţă. Dresura electorală, practicată prin aceleaşi şi aceleaşi promisiuni, congelează memoria votantului şi-o împiedică să funcţioneze. Votantul pare sub hipnoză. Se comportă ca şi cum n-ar fi fost dus cu preşul, cu zăhărelul, cu uleiuţul şi cu făinuţa de atâtea ori. Însă dacă vrei un accelerator de aberaţii, nu de promisiuni, îţi propun televiziunea. Ştiu destui oameni politici care, chiar dacă n-au descoperit pâinea cu unt, vorbesc normal şi cumsecade în particular. Ei bine, când intră într-un studio de televiziune, parcă li se strică mintea şi li se ard circuitele. Încep să debiteze aberaţii, devin gongorici, o iau pe miriştea limbii, calcă în străchinile gramaticii – fac toate lucrurile pe care nu le fac când vorbeşti cu ei între patru ochi. Dau un exemplu: într-o conversaţie personală, Mădălin Voicu e amuzant şi coerent (sigur, în varianta Bariera Vergului, dar asta-i altă discuţie). Când e invitat la un talkshow, simte nevoia aprigă de-a fi sentenţios şi sapienţial. Rezultatul? Omul se lasă singur în ofsaid – un procedeu care, admit, nu e la îndemâna oricui.

3

Ce ar putea inhiba producţia şi expunerea unor asemenea forme de gîndire, sînt politicos acum, fracturată?

În mod normal, nimic. „E greu românul de urnit…”, ştii continuarea. Singura piedică ar fi o grevă sau o paralizie generală a mass-media, o ipoteză perfect neplauzibilă.

Avem, şi pentru „cîmpul politic”, mai multe feluri de derapaje ale gîndirii, nu? Care sînt, după părerea ta, cele mai periculoase?

Fanteziile şi fandacsiile conspiraţioniste mi se par cele mai periculoase. Nu de alta, dar publicul larg le adoră şi e de multe ori gata să le creadă. Iar de aici pot apărea efecte teribile. Despre una dintre fanteziile astea vorbesc în prefaţa pe care am scris-o la Cum gândesc politicienii. Când legi drama din clubul Colectiv de revizionismul maghiar şi de americani, se cheamă că ai trecut dincolo de geamandura patologicului, iar salvamarul e în pauza de masă.

Bănuiesc, pe de altă parte, că formulele cele mai benigne de pauză în gîndire sînt acelea care doar stîrnesc rîsul. Sau mă înşel?

Până la un punct, nu te înşeli. Vorbim aici de inepţiile clasice, cu sau fără aromă de truism. Cele din categoria „Ideile ori le ai, ori nu le ai”. Sau „Tot ceea ce costă bani este costisitor”. Sau „O afacere este un business”. Sau, lărgind un pic evantaiul şi revenind la un exemplu de mai devreme, „Maghiara este limba cailor”, unde truismul dispare şi în locul lui se iveşte mârlănia xenofobă. Sigur, sunt simple entorse ale gândului şi tindem să le considerăm inofensive. Lucrul care dă frisoane e că şi aceste chixuri de nivel primar ies din gura şi din mintea unor oameni care ne fac agenda şi viaţa. Oameni care dau legi şi imprimă direcţii.

Avem mari performeri în această privinţă – a rateurilor în gîndire şi exprimare – în politica de la noi? Să zicem un „Messi” al prostiei politice de la noi sau, hai să nu fiu exclusivist, ştiind că încă suferi pentru că Real a ratat titlul în Spania, un „Cristiano Ronaldo” al tîmpeniei politice (în extaz sau nu!)?

Acum pot să-ţi răspund cum n-aş fi putut când am primit întrebările: o fi pierdut Real campionatul, dar a câştigat Liga Campionilor. Bun, dacă mă întrebi de superlativele inepţiei agramate, ele izvorăsc din gurile unor Vanghelie, Becali, Calimente, Miron Cozma sau Marius Marinescu. Există aici un geniu al neroziei cuplate la incultură care nu se poate imita sau contraface. Ceva mai jos ca percuţie comică stă categoria Zgonea-Grapini, iar şi mai jos cea populată de Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu sau Adriean Videanu. Însă dacă vrei ceva căruia i-am spus „ifos exantematic”, dacă vrei farafastâc baroc, pompozitate şi găunoşenie laolaltă, te invit să deschizi Cum gândesc politicienii la secţiunea „Preţioşii ridicoli” şi să culegi de-acolo nişte ziceri ale răposatului Ulm Spineanu şi ale nesinucisului Adrian Năstase. La Calimente şi Cozma râzi gros, pe măsura spuselor. La Spineanu şi Năstase te laşi narcotizat de serpentinele frazei, urci şi cobori versanţii subordonatelor sintactice, gâfâi pe la colţurile unei conjuncţii, te ştergi de sudoare în dreptul unui neologism cu şase silabe, pentru ca în cele din urmă să ceri time-out înainte de-a trece la următoarea năzbâtie.

Nu- se -gîndeşte mai spornic la dreapta sau la stînga în politica de la noi?

Culoarea politică, doctrina (ce-o mai fi şi aia?) şi amplasamentul ideologic nu au importanţă aici. Să nu uităm că trăim vremuri în care exponenţii dreptei se aliază ca să câştige stânga. Negânditul e cam acelaşi, indiferent de partide, sigle şi sloganuri. Iar dacă are cineva impresia că situaţia e mai albastră în pătrăţica roşiilor, există şi pentru asta explicaţii. Pe de o parte, PSD-ul e mai numeros decât celelalte partide. Pe de alta, foamea lui de expunere e mai mare. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Şi, cînd sînt „la putere”, politicienii spun mai multe tîmpenii decît atunci cînd sînt „în opoziţie”? Altfel spus: riscul de a dovedi prostie e mai mare la putere decît în opoziţie?

Ai pus degetul pe unul dintre puţinele exemple de consecvenţă în ce-i priveşte pe politicieni. Nu contează dacă au puterea sau o râvnesc, dacă au câştigat alegerile sau le-au pierdut. În general, aplombul lor în rostirea de aiureli e acelaşi, nu creşte şi nu scade în funcţie de prezenţa la putere sau în opoziţie. Aş fi tentat să spun că politicienii de la putere sunt căutaţi mai des de mass-media, dar nu ştiu dacă nu e doar o impresie. Când tu, ziarist sau reporter, ai o arteziană de bazaconii pe scena publică, o vânezi şi o pui să se producă indiferent din ce postură o face. Riscul de care vorbeşti e destul de mic, din punctul ăsta de vedere.

Ok – de acord cu tine: de multe ori (de cele mai multe ori?), aceşti oameni –căci şi politicienii sînt oameni, nu? – nu gîndesc. Atunci, putem spune că se aplică şi la ei celebra zicală – „noi muncim; nu gîndim!”?

Asta chiar e o cotitură savuroasă. Subtilă. Sigur că putem să-i punem faţă în faţă cu sloganul de care spui. Dar oare nu cumva sloganul acesta le va trezi amintiri? Nu cumva îi va face pe unii să-şi reviziteze trecutul? Mai simplu spus, am bănuiala că „Noi vorbim, nu gândim” n-a fost scornit de un maistru de la IMGB, ci de un trepăduş pe care sistemul l-a tras apoi de urechi în sus şi l-a adus în parlament sau în stratul superior al unei ierarhii de partid. Ar fi interesant de aflat ce face la ora asta cel care a fabricat această scandare a dezbinării. Şi mai e ceva: nu e deloc obligatoriu ca dacă gândesc prost (sau, de dragul jocului, nu gândesc), oamenii ăştia să muncească bine.

Şi: vorbesc politicienii noştri mai bine decît gîndesc?

Unii sunt flaşnete impecabile. Sunt în stare să clămpăne ore în şir fără să spună nimic. Teoria formei fără fond a avut puţine ilustrări mai bune decât politicianul logoreic. Alţii se exprimă bolovănos, prolix. Alţii caută atât de asiduu vorba de duh sau poanta, încât nu se dau în lături să-şi sacrifice mesajul de dragul unei glumiţe. Însă eu unul nu cred că poţi să mariezi exprimarea şleampătă cu o gândire cristalină. Mai ales dacă eşti politician şi, în general, om de decizie. Cine vorbeşte îngălat gândeşte îngălat. În literatură, da, lucrurile se pot schimba. Pentru că în literatură stilul e mai prezent decât în politică (unde, am putea spune, lipseşte de tot). Am cunoscut scriitori fascinaţi în texte şi lamentabili în exprimare verbală. Dar, repet, e cu totul altă poveste.

RP 6

Ca arhivar al „perlelor”, pe care le preferi: pe cele ale politicienilor sau pe cele ale sportivilor, fotbaliştilor în special?

Între cele două categorii, o aleg pe a treia: a oamenilor din mass-media. Pe sportivi i-am nedreptăţit, îmi dau seama. Un om care excelează în tenis de masă, fotbal sau haltere nu e obligat să ştie bine conjugările şi să evite pleonasmele. Ar fi frumos, ar fi bine, dar nu şi obligatoriu. Domeniul lor de excelenţă este sau a fost sportul. Ilie Dumitrescu, de pildă (să luăm un caz totuşi evoluat ca exprimare), are destule scăpări de limbaj şi chiar brevete în materie de limbă română plecată la vale (un singur exemplu: formula „axul central”, de care a reuşit să-i îmbolnăvească şi pe alţii). Dar Ilie a tras de el ca să ajungă mai sus decât era ca prezenţă şi stilistică. În plus, ştiu precis că eu joc fotbal mult mai prost decât vorbeşte Ilie în limba română. M-aş simţi mult mai stângaci pe terenul lui decât se simte el pe terenul meu. Prin urmare, prezenţa sportivilor în cataloagele de perle e o forţare a notei, lucru pe care l-am mai spus şi cu alte prilejuri. În schimb, oamenii din mass-media merită cele mai puţine circumstanţe atenuante. Pentru simplul fapt că meseria lor e de comunicatori. Şi fiindcă studiile pe care (se presupune că) le au includ, sau ar trebui să includă, şi un certificat de calitate referitor la limba în care se exprimă.

Ce fac aceşti campioni politici ai rateurilor logice cînd se surprind gîndind? Cum îi simţi că se comportă, ce semne lasă ei cînd – wow! – apucă şi gîndesc fie şi pentru 5 minute corect, decent? Sau, să întreb mai bine altfel – există riscul să fie surprinşi gîndind?

E totuşi complicat jocul pe care mi-l propui. Seamănă cu situaţia în care prostul, dându-şi seama că e prost, nu mai e atât de prost. Nu cred că un politician se poate amoreza de felul cum gândeşte în intervalul a cinci minute. Printre altele, fiindcă e imposibil să gândeşti pe felii, pe paliere. Gândirea fiind un proces continuu sau cvasicontinuu, modificarea tiparelor de gândire se face în timp, pe îndelete, într-un mod nedecelabil cu ochiul liber. E greu să pui comutatoare gândirii şi să treci fulgerător din gândirea proastă în gândire bună şi invers.

”Politicienii sînt ca scutecele – ar trebui schimbaţi des şi din acelaşi motiv”?

Afirmaţia îi aparţine irlandezului Pat Shortt şi am simţit nevoia s-o citez ca să arăt, fals consolator, că până şi în societăţi mai bine aşezate decât a noastră oamenii au păreri fecaloide despre politicieni. Shortt e actor de comedie, scriitor şi „entertainer”, postúri în care nu prea ratează prilejurile de a-i veşteji pe politicienii de la el din ţară. Dar nu numai pe ei. Omul are ziceri năprasnic-mustoase şi despre politicienii englezi, se-nţelege. L-am dibuit într-o carte de perle pe care am tradus-o cu un an sau doi în urmă, You Can Quote Me on That (N-ai decât să mă citezi) de Aubrey Malone. Nu mică mi-a fost mirarea s-o aud pe la începutul anului (sau să fi fost la sfârşitul lui 2015?) şi în România, pusă în circulaţie de Liviu Dragnea în faţa unui snop de microfoane. Sigur, Liviu Dragnea a uitat să precizeze sursa, aşa că e posibil ca ziariştii şi reporterii să-l fi bănuit pe nedrept de simţul umorului. Şi chiar dacă e cale lungă de la această măruntă ciupeală la plagiat, este interesant să observi că Liviu Dragnea are acelaşi modus operandi cu Victor „Pe vremea mea nu se preciza sursa” Ponta. Hotărât lucru, Pat Shortt ştia ce ştia.

 

”În economie, totul conţine apă”, spune unul dintre cei pe care i-ai convocat în antologia ta de „perle” ale politicienilor. Dar în politică? În politica de la noi, vreau să spun…

Apa e fundamentală în politica noastră (Pat Shortt ar spune că nu numai în a noastră). Atâta doar că e apă de ploaie, mai cu seamă de când s-a aflat cât hidrogen conţine. Uneori, când ploile sunt torenţiale, şi prostiile politicienilor îşi modifică debitul. Adu-ţi aminte de chixurile guvernului în timpul inundaţiilor din 2014. Adu-ţi aminte de plimbarea duetului Dragnea-Ponta cu barca pneumatică la Beiu, în Teleormanul morţilor activi electoral, într-o apă adâncă până la glezne. Adu-ţi aminte de gingăşia convivială, de tip „Ce faci, fă, Doina? Aveai chef de nişte inundaţii?”. Adu-ţi aminte şi de minisinistrul Mihnea Costoiu, care s-a apucat să declare, în toiul aceloraşi inundaţii, cu un soi de emfază tâmpă, că „apa este un element care aduce noroc românilor în general, nu doar premierului şi PSD-ului”. Adu-ţi aminte de Liviu Dragnea şi de orgasmul lui pluvial: „M-am simţit încărcat pozitiv când am fost cu Ponta în comunele sinistrate”. Sigur însă că, dacă ne distanţăm un pic de dansul politic, se cuvine să ne – zi-i pe nume – adăpăm de la izvorul înţelepciunii lui Costi Ioniţă: „Mulţumiţi-i apei înainte de-a o bea, trataţi-o cu respect, fiindcă ea vă va oferi apoi exact aceste energii benefice cu care aţi încărcat-o, făcându-vă să fiţi mai buni, mai fericiţi”.

Pînă la urmă, are dreptate Marian Vanghelie cînd spune „avem nevoie de lideri adevăraţi, nu de maimuţoi implementaţi”, nu?

În mod straniu, ultimele două cuvinte din panseul trestiei gânditoare Vanghelie îmi evocă unele cărţi de funcţionalitate precisă pe care le publica Editura Ceres înainte de 1990: Ce, de ce şi cum altoim, Cultura viţei-de-vie pe lângă casă”sau Tăiem porcul. Cum îl preparăm?. Prin urmare, te întreb cum îţi sună, ca titlu, Cum să implementezi un maimuţoi? Are un je ne sais quoi care te atrage, recunoaşte. În rest, când îl aud pe Marian Vanghelie, mă trezesc de multe ori regretând că are dreptate. (Trec peste relaţia lui şubredă cu limba română. Mă refer la fond, nu la formă.) De multe ori spune lucruri valabile, dar e ciudat că le auzi tocmai din partea lui. Fiindcă ştii că a comis pungăşii penale şi că are palmares în ale fraudei. În condiţiile date, nu el ar trebui să arate calea. Nu el ar trebui să prescrie reţete ale bunăstării, corectitudinii şi succesului. E ca şi cum, întorcându-ne un pic în timp, l-am auzi pe Charles Bukowski recomandându-ne să fim cumpătaţi sau pe George Best afurisind alcoolul. Pe de altă parte, afirmaţia lui e corectă. Ne lipsesc oamenii de autoritate politică, ne lipsesc liderii de vocaţie. Ridică-ţi privirea spre jilţul puterii şi cruceşte-te când vezi cum arată de fapt omul pe care l-am votat cu atâta înfrigurare în toamna lui 2014. Răzvan Boanchiş, un ziarist excesiv uneori, dar cu destul piper în condei, nu-l scoate din „sasul elocvent ca un Trabant”, la fel cum despre Monica Tatoiu scrie că e „îmbrăcată ca o musaca radioactivă”.

 

 

 

 

 

Un comentariu

  1. Era să mor de atâta râs și de marea plăcere a lecturii acestui interviu! Aveți grijă să nu vă treziți dați în judecată de nepoții mei pentru crimă ne-pre-meditată… Pentru că n-am apucat să strâng și să le las averi materiale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *