De taină. Un cristian şi Robert Şerban

„E proverbial echilibrul lui Robert Şerban – tocmai de aceea mi s-a părut nimerit să se-audă o voce a normalităţii într-o lume din ce în ce mai străină ideii de normalitate”, punctează, la începutul unui foarte plăcut volum de interviu, în pagina intitulată „în loc de argument” (pagina e, de altfel, chiar aceasta: un argument pentru un anume proiect, pentru acest proiect…) cel care semnează „un cristian” – pseudonimul lui Cristian Cozma, cel care între altele, este editorul Casei de Pariuri Literare.

Strict informativ: este vorba despre cartea Vorbesc în gînd, cu voce tare – un tom în care, se poate deduce din paragraful de mai sus, subiect principal este Robert Şerban. Volumul, publicat la editura Casa de Pariuri Literare, a apărut foarte recent – şi, e bine să spun aceasta din capul locului, are multe virtuţi pentru care ambii interlocutori au nu puţine merite. „Un cristian” ştie ce înseamnă un dialog consistent – şi face foarte bine, în scenariul dialogal pe care îl desfăşoară, ceea ce ştie. Piruetele sale interogative sînt solide, iar atenţia şi curiozitatea pe care le poate investi un cititor al acestei cărţi sunt în mod cert bine răsplătite.

La rîndul său, Robert Şerban este un excelent interlocutor. Unul care ştie, şi din teorie, şi din practică, şi din interiorul tehnicilor de interviu, şi ca un consumator de cursă lungă al acestor produse mediatice numite „interviuri”, ce imensă comoară (de idei, de frumuseţe, de viaţă) reprezintă un  dialog.

Vorbesc în gînd cu voce tare este, între multe altele, şi o carte în care sau întru care s-au întîlnit doi oameni cărora le place extraordinar de mult să stea „în dialog” – şi  aceasta se vede peste tot în carte. Există, cînd un dialog este autentic şi cînd, vorba aceea, „iese bine”, o plăcere evidentă a celor care stau în această relaţie în care şi cele văzute, şi cele nevăzute contează enorm; şi aceasta, plăcerea de a fi împreună (chiar şi de la distanţa, din spatele unor emailuri, dindărătul unor computere), de asemenea, se vede în fiecare pagină din această carte. Nu în ultimul rînd, există o artă a dialogului – sau, într-o formulă regională, oltenească (una care nu ne e străină, prin origini, nici mie, nici lui Robert), o „artă de tăinui”, o „artă de a sta de taină” – şi, îmi vine să spun, cu bucurie, „un cristian” & Robert Şerban stau, odată cu această carte, în interiorul acestei arte.

Robert Şerban este, în cîmpul literaturii şi al culturii în genere, şi un foarte bun autor de interviuri. De altfel, cumva ca o consecinţă firească a acestei calităţi, este şi un excelent autor de cărţi de interviu – pe această „nişă”, are (deocamdată!) patru cărţi de interviuri, fiecare „una şi una”, cum se spune. Şi anume: „A cincea roată”, „Naraţiunea de a fi”, „Gura păcătosului” şi „Mai degrabă îmi vine să rîd”. Deocadată! Fiindcă – „pe surse” ştiu asta! – este aproape inevitabil că vor mai urma şi altele.

Ei bine, nu invoc la întîmplare – ca să trec timpul unui eventual cititor al acestei tablete sau ca să bifez un număr minimal de semne pentru acest text! – calitatea de autor de interviuri a celui care, într-o carte de interviuri, este subiectul ei principal, în fond. O fac inclusiv sau mai ales pentru că, pe o porţiune semnificativă a acestei cărţi – încă o dată, Vorbesc în gînd, cu voce tare, 2016, Casa de Pariuri Literare! – există, la provocarea lui „un cristian”, o descriere consistentă a metodelor şi, în fond, a artei de a face interviu. La limită – chiar o teorie a interviului, dacă îmi este permis să formulez în aceşti termeni! Scot, imediat mai jos, doar şapte predicate despre această artă de a face interviu, dar, înainte de a face înşiruirea acestor predicate (repet – despre o artă! Fiindcă a face interviu adevărat, autentic, relevant nu e deloc simplu – aşa cum pare la prima vedere!), voi menţiona că în mai bine de o cincime de carte sînt mult mai multe elemente de punctaj adevărat despre cum se face un interviu – unul profesionist şi care să conteze.

Aşadar:

• inclusiv cînd este vorba despre a face interviu: „cel nai bun sfat este să nu asculţi de sfaturi”
• „un interviu e ca un act sexual. Are un preludiu unde, o ştim (măcar din cărţi, unii), se spun cam aceleaşi cuvinte, nu întotdeauna foarte deştepte, nu pline de har şi profunzimi”.
• „un interviu este o luptă de cucerire. Poţi să îţi dezarmezi interlocutorul chiar cu prima întrebare, poţi să o faci treptat, seducîndu-l, vrăjindu-l, ori – dacă ai ghinion, ca să zic aşa – deloc.”
• ”chiar o întrebare idioată, care, teoretic, nu se pune, poate genera un interviu excelent. Aşa că nu dau sfaturi şi nu spun ce da şi ce nu.”
• ”un interviu trebuie să fie firesc, chiar dacă lucruri importante, grave, grele sunt discutate între interlocutori, să aibă spontaneitate, momente de cumpănă, clipe în care tu nu-ţi formulezi bine întrebarea, iar el nu-şi găseşte imediat cuvintele nimerite.”
• ”e mai simplu să fii intervievat decît intervievator, fiindcă nu ai, să forţez puţin, nici o responsabilitate.”
• ”interviurile sunt amintirile mele de la vîrste diferite, percepţiile asupra a ceea ce am trăit într-un moment sau altul, sunt aşteptările şi planurile pe care mi le-am făcut, sunt tristeţi, reacţii ridicole, dezamăgiri, poate chiar furii. Sunt contradicţiile mele”.

Vorbesc în gînd, cu voce tare este o carte solidă şi foarte atrăgătoare. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am citit-o „dintr-o bucată”; într-o sîmbătă noapte, în nici trei ore. Şi asta – cu tot cu sublinierile şi cu semnele de rigoare pe mai multe pagini! Tematica volumului, îmi vine să spun, este Robert Şerban  – şi, deşi e o formulare riscantă, ea nu este chiar foarte departe de adevăr. Fiindcă nu e o carte a unei idei, ci o care despre un om. Şi anume, despre un om special, despre un (încă) tînăr intelectual, purtător al unei carisme evidente cu care modelează în bine multe inimi şi minţi mai ales în Banat, e o carte despre un scriitor performant în cultură, despre unul dintre reperele luminoase – mult şi temeinic verificate în timp – ale Banatului cultural şi nu numai. E o carte, ţin neapărat să spun aceasta în virtutea prieteniei noastre, despre un om foarte bun şi foarte generos, despre un om rar. Aceasta înseamnă,desigur, şi că Vorbesc în gînd, cu voce tare este o lectură cu care, cred cu multă convingere aceasta, se merge la sigur.