Dialog Vasile POPOVICI-Cristian Pătrăşconiu
C.P.: Dacă ar fi fost să fiți altceva decât politician și, mai apoi, diplomat în ultimele două decenii, ce era cel mai probabil că ați fi fost?
V.P.: Sper din tot sufletul să nu fi fost politician. Și cu siguranță n-am prea fost nici om politic, de vreme ce am renunțat la politică imediat ce s-a ivit ocazia. Nu că aș disprețui postura, dar nu era pentru mine. Diplomat însă aș fi vrut să fiu la un moment dat, fiindcă visasem la asta în ultimul an de liceu (silvic, dacă vă puteți închipui, grație tatei, pădurar). Însă asta ar fi însemnat pe vremea aceea să fac și o școală suplimentară la Băneasa, după cum am descoperit peste câțiva ani. De unde știu? Fiindcă în 1980, când terminam facultatea cu media generală 10 și cu Diplomă de merit, ofițerul de Securitate din universitate, Lup Țepelea, de care nu am personal a mă plânge, mi-a propus să merg în diplomație. Fusesem repartizat printr-o minune totuși la o școală de cartier din Timişoara, probabil cea mai năpăstuită din oraș, dar orașul acela era Timişoara! În condițiile date, mirajul diplomației ar fi trebuit să fie irezistibil. Însă perspectiva școlii de la Băneasa, pe unde ar fi urmat sa trec, după cum mi-a spus-o pe șleau ofițerul, scotea chestiunea din discuție în mod automat.
Îmi dau seama însă că pentru fiecare cuvințel pe care-l spun e nevoie azi de un fel de addenda explicativă. Ce să înțeleagă un student din zilele noastre din toate astea? Cum adică fusesem repartizat „printr-o minune” într-o școală de cartier din Timişoara? Ce înseamnă „repartizat”? Ce e cu diploma de merit? Ce-i aia „școala de la Băneasa” si de ce nu se face s-o fi făcut? Dacă ne apucăm acum să lămurim toate astea, nu ne ajunge tot „Orizont”-ul. Dar să revin la întrebarea dvs.: ce mi-ar fi plăcut să fiu dacă n-aș fi fost „politician” și „diplomat”? Nu mi-a plăcut să fiu „politician” și am nimerit în diplomație mai mult din întâmplare, cu ajutorul lui Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu și Valeriu Stoica. Pot să vă răspund altfel și să vă spun ce ar fi trebuit să fac ca să nu-mi irosesc viața: să fac cercetare și să scriu. Sunt dintre cei pe care revoluția i-a deturnat. Am crezut că e de datoria mea să mă angrenez în mișcări civice, apoi în parlament (unde efectiv am pierdut patru ani prețioși) si apoi în diplomație.
C.P.: Și, subspecie a întrebării de deschidere: ce anume – din ce nu ați fost sau nu ați putut să fiți – v-ar fi plăcut să fiți mai mult decât ați fost în ultimele două decenii, două decenii și jumătate?
V.P.: Ce vă spun: să scriu, să-mi duc mai departe proiectele începute imediat după terminarea facultății, să le aplic pe literatura europeană, să fac saltul în spațiul european. Asta mi-aș fi dorit. Și asta ar fi trebuit să fac.
C.P.: Într-o lume așezată – nu spun „ideală”, ar fi prea mult… – ce v-ar fi plăcut să fiți, ce v-ar fi plăcut să faceți?
V.P.: Într-o lume așezată? Pentru mine o lume așezată e o lume cu clase sociale în care e posibilă ascensiunea prin merit personal. Mă născusem însă în plin comunism, într-o lume nivelată, cu singura clasă suprapusă a mitocanilor din nomenclatură, unde ascensiunea se făcea pe criterii politice, iar ascensorul te ducea unde nu voiai să ajungi. Mai mult, noi am trăit într-o lume în care era mai bine sa nu ajungi undeva. Erai pierdut dacă îți propuneai sa ajungi ceva sau undeva. Abia atunci apărea lupul după colț și te halea. După momentul cu Țepelea din vara lui 1980 a mai fost unul, prin 1986 sau 1987, cu un colonel de la armată, de la contrainformații, Păsculescu. Dacă acceptam să intru la ei, mi-a spus, aș putea pleca în străinătate – la congrese, la burse. Noi miraje… După cum vedeți, nu exista nicio constrângere pentru una sau alta din căile astea. Constrângerea ar fi apărut daca aș fi avut ambiții în acei ani sau dacă aș fi făcut ceva grav, imprudent. Atunci probabil că s-ar fi schimbat foaia, cum se spunea.
SONY DSC
C.P.: A fi diplomat, pentru dumneavoastră, este ceva care ține de „înclinație”, de „datorie”, de „plăcere”? Care dintre cei trei termeni indicați în întrebarea precedentă are pentru dumneavoastră întâietate?
V.P.: Greu de crezut azi că în urmă cu 18 ani România a avut la un moment dat un ministru de externe ca Andrei Pleșu. Noi am avut un ministru a cărui companie a fost o încântare pentru șefii diplomațiilor marilor puteri. Ce șansă pentru România! Și apoi ce palmă: simpla prezență a lui Andrei Pleșu îi scotea din minți pe toți proștii din țărișoară, în trecut ca și în prezent. E (era) suficient sa-i vezi scoși din minți, ca să știi că ai de-a face cu ei în stare genuină, cu proștii, cu agresivii, cu ticăloșii, dacă asta nu se vede limpede și în alt chip. Din păcate, Andrei Pleșu nu e clonabil, nici la noi si nici aiurea. Însă pentru mine el reprezintă modelul diplomatului în forma pură, sclipind de inteligență, cultură și elocință. De unde să scoți așa ceva, fie și în ediție limitată?
Revenind din reverii, mi se pare că un diplomat bun e chiar opusul unui funcționar. Citesc prin presă despre cutare că e diplomat de carieră și văd deja cum lumea încremenește de respect. Mie mi se pare că dacă diplomatul de carieră ar fi diplomat, diplomat simplu, ar fi deja enorm. Fiindcă diplomat înseamnă nu doar sa înveți ABC-ul unei profesii totuși complicate, care trebuie învățată!, ci să fii și om de lume, să ai o oarecare cultură, care, iertați-mi obsesia, nu se face la Băneasa. A fi diplomat înseamnă nu doar să te faci acceptat în țările unde ești trimis, ci să fii căutat, cultivat ca prezență dezirabilă… Toate aceste calități nu pot fi probate în fata unei comisii de preselecție pentru postul de diplomat. Însă eficiența în diplomație depinde de calitățile astea rare. Se poate și fără ele, se poate si funcţionărește, dar atunci rămânem departe de ce ar trebui să fie un diplomat pur și simplu.
Să ne înțelegem însă: avem azi un aparat diplomatic profesionalizat, performant, reînnoit în profunzime după 89. Vreau doar să spun că a fi „de carieră” nu asigură automat performanța, oriunde în lume, nu doar la noi. Ingredientele pe care le propuneți dvs. în întrebare sunt toate necesare: e nevoie de o anume înclinație spre comunicare și prezență socială, care nu se poate fără o anume plăcere pentru contactul uman. Simțul datoriei contează mult. Nu se știe, însă viața unui diplomat se împarte egal între a trăi și a scrie. Un diplomat scrie pe cât trăiește, ca durată, ca timp consumat. O oră de discuții profesionale înseamnă cel puțin o oră de scris. Iar dacă scrii greu, atunci ai o problemă mare de organizare a timpului.
C.P.: Aţi vorbit în mai mult rânduri despre „proiectul evadării”: este, pentru dumneavoastră, diplomaţia aşa ceva – o evadare?
V.P.: Am vorbit oare undeva despre proiectul evadării? Posibil, deși nu-mi amintesc. Încerc să văd cum aș putea pune problema în termeni adecvați și aș zice mai degrabă că diplomația, așa cum am trăit-o eu, n-a fost o evadare, ci o continuă ancorare în mediile unde am reprezentat țara, la Marsilia, Paris, Rabat și Lisabona. Există o primă fază, de luare în stăpânire a mediului în care intri, care-ți e străin la început și unde nu prea e potrivit să spui că ai evadat, dar foarte, foarte repede mediul acela străin trebuie să devină mediul tău, să-i asimilezi cultura, spiritul, să-i înveți regulile vizibile și invizibile prin intuiție și observație: și mai ales să te ferești să evadezi din el! Am schimbat patru locuri și trei țări. Cel mai greu a fost să închei misiunile, nu să le încep. Cu excepția Parisului, care a fost pentru mine postul cel mai stresant, postul de unde a trebuit să plec după doar trei ani, prin demisie, de celelalte posturi ne-am despărțit cu greu, fiindcă și soția mea, și eu am lăsat acolo o parte din noi, am lăsat în urmă o seamă de prieteni, ce n-au încetat să ne caute apoi pe unde am mai fost. Această decalare a vieților noastre – eram deja altundeva, dar parte din noi rămăsese în locul precedent – ne-ar face să vorbim mai degrabă de o smulgere succesivă decât de o evadare.
C.P.: După ce cariera de diplomat va lua sfârșit, formal cel puțin, unde veți evada, unde v-ar plăcea să „evadați”?
V.P.: Aici e marea întrebare, căreia nu-i pot da răspunsul. Mi-am pus-o mie însumi de sute de ori. Pentru moment e întoarcerea acasă, la Timişoara, e universitatea și e propria bibliotecă. Va fi o decompresie enormă. De la un program de 12 ore pe zi, cu sfârșituri de săptămână blocate, cu o agendă plină oră de oră pe termen lung, voi trece la un program universitar normal, ce se va umple cu lecturi, proiecte literare și cursuri. Mă reîntorc la toate astea cu oarecare teamă. În teama asta intră de toate: neîncredere în propria mea capacitate de mă da încă o dată-n viață de trei ori peste cap, de data asta ca să redevin cel de acum 18 ani, revenirea la ceea ce cred ca e vocația mea adevărată, critica, eseul, teoria literara, poate literatura ca atare, revenirea, desigur, la mica familie ce ne-a mai rămas și la vechii noștri prieteni, a căror prietenie n-am încetat s-o cultiv în toți anii ăștia și a căror absență a fost cel mai greu de îndurat, în fine reîntoarcerea la o lume care nu mai e lumea din 1998, când ne-am desprins prima oară de țară. Nu vă închipuiți ce gimnastică sufletească presupune nomadismul ăsta!
C.P.: Veniți din ceea ce, apelând la un loc comun, putem numi „mediul intelectual”. Veniți – și anume, în diplomație. Există o tensiune – nu spun neapărat o contradicție – între a fi „diplomat de carieră” și a fi diplomat care vine dintr-un „mediu intelectual”?
V.P.: O, da! Diplomatul de carieră e păzitorul gelos al templului. Nu contează performanța în sine a celui ce vine din afară. Performanța celui ce vine din afară enervează suplimentar. Contează doar criteriul outsider-insider. În anii de debut în diplomație am simțit asta din plin. Am circulat în primii ani cu ochii scoși. Vă dați seama totuși că după atâta vreme, deși în continuare cu statut de detașat în MAE, chestiunea asta n-a mai contat, n-am mai auzit pe nimeni de multă vreme să creadă sau să spună ca aș fi un outsider. Altminteri însă, vă rog să citiți, între altele, Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade ca să vă faceți o idee despre tensiunea dintre diplomații de carieră și „neaveniții” din afara sistemului. Tensiunea asta e perenă. Dar încă o dată, nimic nu asigură în sine performanța, nici dacă ești din interior, nici dacă vii din exterior. Ce contează în cele din urmă e dacă ai sau nu aptitudini pentru munca asta, de oriunde ai fi. Iar meseria trebuie învățată, fiindcă sunt multe de învățat. Doar cu aptitudinile riști să faci prostii în serie. Şi, pe urmă, să nu uităm că cel puţin doi dintre diplomaţii de anvergură din Externe, care au adus un suflu nou în diplomaţia română, au provenit din societatea civilă: Mihai-Răzvan Ungureanu si Teodor Baconschi. Nu poţi închide uşa diplomaţiei pentru aşa-zişii outsideri.
C.P.: În ce măsură poate fi diplomația un teren al creativității pentru un intelectual?
V.P.: Nu poți fi diplomat fără să fii intelectual, dar diplomația româneasca din anii pe care i-am trăit eu nu sunt propice pentru creativitatea intelectuală. Nu uitați că sunt anii tuturor eforturilor de integrare și de transformare pentru noi, integrare în NATO și UE, adică în mecanisme complicate, foarte tehnice, unde toată lumea învață totul din mers. Cum să mai ai timp pentru nu știu ce creativități intelectuale?! Apoi schimbarea misiunii e în sine o probă formidabilă. Trecând de la Rabat la Lisabona am simțit că iau totul de la capăt, că îmi rămânea să învăț rapid o imensă materie: specificul Portugaliei, cu istoria, cultura și limba ei, eram din nou într-un stat membru UE, dar de-acum ca reprezentant al altui stat membru, ceea ce modifică esențial lucrurile. Trebuie să înveți și în același timp să fii și operațional din chiar prima zi. Cum și când să te mai gândești la mari proiecte literare? Pe urmă, nu uitați ce mare provocare e să fii ambasador într-o țară cu zeci de mii de români. Tot timpul arde ceva undeva. Însă tot ce înveți în anii aceștia te formează și te îmbogățește imens. E însă un pasiv, nu o promisiune sigură pentru mari gesturi intelectuale la pensie. Pentru realizarea lor, îți trebuie încă și încă o dată energia începuturilor.
C.P.: Aveți sentimentul că ați ratat cărți (multe? câteva?) în acești ani de diplomație? Și că, poate, era mai bine să le scrieți?
V.P.: Firește că am ratat câteva proiecte. Ar fi trebuit să rescriu cartea despre personajul literar pe literatura europeană cu gândul expres de a o publica în străinătate. Trebuia să mă gândesc la traducerea și promovarea eseului despre Rimbaud. Aveam de scris o hermeneutică, o carte despre rușine, poate una despre eros (nu despre pornografie, ci despre eros), un eseu despre Eminescu (cam în felul în care am scris despre Rimbaud, adică viața-opera).
C.P.: Le mai puteți scrie – mai vreți să le scrieți? – sau a trecut vremea lor?
V.P.: Cu puțin noroc, le voi scrie.
C.P.: Ați scris sau urmează să scrieți ceea ce s-ar putea numi „cartea vieții” dumneavoastră?
V.P.: Scriind despre alții, dacă nu ești un simplu funcționar al scrisului (se poate si așa, din păcate), scrii și despre tine. Pe cât de profund ajungi să-i cunoști pe scriitorii despre care scrii și care te aleg ei pe tine, nu tu pe ei, cu atât mai mult te cunoști pe tine însuți. Critica e în esență un mod de recuperare a omenescului după reguli specifice. A interpreta, în critică, e a înțelege omenescul în și din forme literare. Tot restul mi se pare că are importanță marginală. Cât despre „cartea vieţii”, cum spuneţi, asta se vede doar când tragi linia finală. Până acum mi se pare ca Lumea personajului mă reprezintă cel mai bine.
(în dialog cu Preşedintele Portugaliei, Anibal Covaco Silva)
C.P.: Ajută cultura – punctual: cărțile! – pe un diplomat?
Mai aplicat: în ceea ce ați făcut în mediul diplomatic, v-a ajutat Marin Preda? Comparabil cu felul în care v-a ajutat Rimbaud? Sau Ioan Slavici sau alți mari scriitori francezi?
V.P.: Am cunoscut o mulțime de diplomați fără bagaj cultural și am cunoscut diplomați foarte instruiți, și mă refer aici la lumea diplomatică de peste tot din lume. Diferența dintre unii și alții se vede de cum deschid gura. Cei instruiți au acces peste tot, în toate mediile țării unde sunt acreditați, de sus până jos. Ceilalți au acces, dacă au, la funcționarii din ministere. Se poate și așa iar ministerul tău se poate declara satisfăcut oricum. Amprenta pe care o lași acolo unde ți-ai reprezentat țara nu e însă nici pe departe aceeași. La ce te poate ajuta instrucția literară, culturală în genere, atunci când ești diplomat? La interpretarea lucrurilor nerostite. Ca diplomat, auzi rareori cuvântul „nu” și ai parte de puține refuzuri, te miști într-un univers vătuit, drapat în aparențe. Înțelegi însă pe ce lume trăiești din nimicuri. Riscul e să le interpretezi aberant, căci e posibil și asta. Exercițiul interpretării este finalmente unic, deși materia – literară sau politică – e complet diferită. Ca să rezum, ce am învățat din înțelegerea literaturii mi-a ajutat enorm în toți anii aceștia. La fel ce am învățat în politică. Ca diplomat ești mai tot timpul vizibil, te expui, intervii, încerci să convingi, ții conferințe, te miști între oameni mai mult sau mai puțin influenți, apari în presă, te întâlnești cu sute de necunoscuți sau cu de-abia cunoscuți, pe scurt ești pe scenă. Chiar când ești într-un tête-à-tête. Ești evaluat și evaluezi, ești validat sau respins într-o secundă. Ești aproape continuu, ca sa fac o auto-trimitere, în situație teatrală. Cum să nu conteze frecventarea unor scriitori sensibili la teatralitate cum au fost Tolstoi, Preda, Slavici?
C.P.: De fapt vreau să ating, inclusiv prin întrebarea precedentă, chestiunea substanței acestei meserii care e, în fond, diplomația: cât e (investiție de) cultură aici, cât e rutină, cât e altceva? Din afară, diplomația e percepută ca un mediu elevat, special: este el așa fiindcă acolo e vorba despre multă cultură? Sau, în măsura în care e vorba despre cultură, acea „cultură” e mai degrabă altceva decât înțelege un umanist prin acest termen?
V.P.: Înțeleg din întrebarea dvs. că aveți în vedere diplomația așa cum se practica în trecut: un joc al culiselor, prin influențarea vârfurilor de decizie. Pe de altă parte, la antipozi, se acreditează de o vreme ideea ca diplomația se reduce la un contact tehnic; am auzit chiar ideea că diplomația devine tot mai inutilă de vreme ce contactele la nivel înalt se pot face rapid și direct, fără intermedierea ambasadelor. Când mă gândesc la volumul de munca dintr-o ambasadă care-și face treaba, îmi spun că acest ultim mod de a suprima diplomația a putut să iasă din mintea cuiva care certamente n-a petrecut o singură zi într-o ambasadă. Să luăm doar chestiunea economică. Faceți o operațiune simplă: așezați harta schimburilor economice ale României cu țările lumii peste harta unde avem ambasade. Veți vedea că aceste două hărți se suprapun perfect și veți înțelege imediat rolul economic al unei ambasade. E apoi mulțimea domeniilor necuantificabile. Prin urmare, rolul contactului diplomatic direct și, aș zice, continuu nu poate fi suplinit de nimic. Ceea ce a rămas valabil și va rămâne mereu e faptul ca diplomatul acționează mai cu seamă la nivelul elitelor. Vom înțelege atunci nevoia diplomatului de a avea o formație cuprinzătoare.
C.P.: Există altceva, mai mult decât literatura, mai mult decât cultura care v-a ajutat mai mult în ceea ce ați făcut bine în diplomație?
V.P.: Da, politica, dar nu mai mult decât cultura. Trecerea prin politică mi-a dat gustul pentru chestiunile politice, care reprezintă un domeniu de interes în munca diplomatică, unul din cele mai importante, de fapt. Am întâlnit peste tot, vreau să spun nu doar la noi, diplomați fără apetență politică, diplomați pur și simplu incapabili să absoarbă mediul politic din țara de reședința. Ca spectator, am găsit întotdeauna domeniul politic nu doar interesant, ci de-a dreptul pasionant. De aceea, propria mea informare zilnică, analiza evoluțiilor, cunoașterea actorilor politici mi s-au părut întotdeauna treburi ușoare si plăcute.
C.P.: V-ați încumeta, acum având în spate și un prețios „bagaj al experienței”, să faceți un fel de inventar al marilor virtuți pe care trebuie să le probeze un bun diplomat? Și, în oglindă, cumva – al marilor defecte, al acelor probleme care împiedică performanța în acest domeniu?
V.P.: Mari virtuţi: diplomatul trebuie să-și cunoască bine profesia; să promoveze interesele naționale în mod credibil și cu toată convingerea; să știe să comunice; să fie sociabil; să asculte și să știe să se facă ascultat; sa aibă o instrucție generală solidă; să cunoască bine dosarele, până în detaliu; greu să exprim asta altfel: să poate comunica la nivelul afectelor; să evite propaganda și minciuna: într-o lume deschisă precum cea de azi, e stupid să dregi busuiocul, fiindcă riști să te discreditezi definitiv; în ciuda a ce se crede îndeobște, e bine că diplomatul să abordeze lucrurile deschis, direct, mie această strategie mi s-a părut mereu profitabilă. Mari defecte: în diplomație timiditatea e mortală; la fel prostul gust; suficiența; în cazul fostelor țări comuniste, iremediabilă e ștampila de fost aparatcik (doamne, ce se mai vede asta, chiar si pentru cei nepreveniți!); lipsa de formare; prăfuiala; provincialismul; lipsa simțului critic; indolenţa; plicticoșenia și tot ce nu v-ar plăcea să regăsiți ca defect la cei ce inoportunează cu prezența lor.
C.P.: Imunitatea diplomatică este doar o convenție sau ea chiar îți dă o forță specială?
V.P.: Imunitatea diplomatică scutește o țară de umilințe. E bine ca un diplomat în post să nu ajungă niciodată sa recurgă la acest ultim argument. Sunt însă situații excepționale ce necesită acoperirea dată de Convenția de la Viena.
C.P.: Care apreciați că este linia majoră, zona de maximă provocare intelectuală și profesională, în care poate sta un diplomat sau o echipă diplomatică venită din România? Unde se dau – cu „armele” specifice – acum, în ultimele decenii, în viitorul imediat și mediu – marile bătălii pentru un diplomat român?
V.P.: Dacă înțeleg bine întrebarea, atunci aș spune că marea bătălie a prezentului pentru România se dă în domeniul siguranței naționale. Mai precis: expansiunea rusească este cea mai mare amenințare pentru țara noastră și pentru Europa în general. Este ceva ce se vede limpede ca lumina zilei. Activismul Moscovei este azi la fel de periculos, de prezent și de apăsător ca pe vremea Cominternului.
C.P.: Aveți o legătură directă și solidă cu celebra Proclamație de la Timişoara. Legat de nu mai puțin celebrul Punct 8 al acestei Proclamații: ar fi schimbat istoria României o eventuală aplicare a acestuia pentru mediul diplomatic românesc? Și – ar fi fost mai ușor de aplicat aici, în diplomație, sau mai greu decât în alte zone ale societății?
V.P.: Legătura mea cu Proclamația nu mi-a fost iertată niciodată. Nu-mi este iertată nici azi. Iar punctul 8 e încă foarte actual și teamă mi-e că va fi și peste o sută de ani, fiindcă crocodilul de Băneasa pare nemuritor. Istoria noastră recentă ar fi fost cu totul alta daca s-ar fi aplicat punctul 8 în toate domeniile. Asta n-ar fi însemnat sfârşitul lumii pentru nimeni: nomenclatura ar fi mers la pensie (oricum, i-a scos la pensie Istoria, fiindcă tot le plăcea lor să vorbească în numele Istoriei), ofiţerii de Securitate ar fi rămas o vreme în serviciile de informaţii și n-ar mai fi proliferat peste tot… Unde ar fi fost marea tragedie pentru ei? Nu era nimic revanşard în punctul 8. El viza doar ruptura între comunism și post-comunism la nivel politic. Atât.
C.P.: Se întâmplă în viața unui ambasador lucruri – fapte care nu pot fi povestite nici măcar în memorii? Dumneavoastră vi s-au întâmplat?
V.P.: Da.
C.P.: A propos de „proiectul evadării”: care e, până acum, pentru dumneavoastră evadarea cea mai reușită?
V.P.: N-aș vrea să vă răspund printr-o piruetă. După o scurtă cădere pe gânduri, v-aș răspunde cinstit și fără nici o emfază: îmi amintesc de o zi când am ieșit cu un grup de colegi de la ambasada de la Paris. V-am spus că la Paris am avut trei ani foarte grei. Tensiunea și supraîncărcarea zilnice îmi dăduseră serioase probleme de sănătate. Într-una din zile am fost anunțați că sosește bricul Mircea si că ne vom deplasa cu două sau trei mașini la Brest pentru festivități. Pentru câteva ore, dar neprețuite, am redevenit un om liber. Parcă atunci am văzut pentru prima oară în viață Atlanticul, falezele înalte de granit, casele de piatră întunecată, de o frumusețe aspră, estuarurile adânci, geometria Bretaniei. Și tot atunci, într-o oră de repaus pe o mica terasă deasupra oceanului, am descoperit deodată gustul formidabil, pe care nu l-am mai pierdut niciodată, al stridiilor cu sos breton. Nu știu dacă a fost cea mai reușită, dar a fost una din evadările cele mai reușite. Dovadă că mi-e încă așa de vie în minte după atâta vreme.
Notă: Interviul a fost publicat, în primă versiune, în revista Orizont, numărul din luna mai – acolo unde, de altfel, a fost publicat un grupaj cu mai multe texte ocazionate de aniversarea a 60 de ani a domnului Vasile Popovici.
