Close-up: Luis Bunuel, “Belle de jour”

Adaptarea din 1967 după romanul lui Joseph Kessel este triumful virtuozităţii subversive a suprarealismului. Dincolo de coaja realismului cinematografic se simte prezenţa forţelor care l-au obsedat pe Bunuel, încă de la debuturile sale. Sexualitatea este eliberată din cătuşele raţiunii, discursul erotic subminează ordinea respectabilităţii burgheze.

Şi poate că nimic nu este mai provocator decât tensiunea dintre pudoarea virginală a lui Séverine ( o Catherine Deneuve oscilând între glacialitate şi pasiune maladivă) şi profunzimea pulsiunilor sadiene care îi bântuie fantasmele. Tânara elegantă şi frigidă refuzând intimitatea fizică soţului sedus de virtutea ei este prizoniera unui univers secret,construit cvasi-oniric. Cruzimea orgiastică este singura în măsură să acorde trupului ei plăcerea carnală. Orgasmul este atins în vecinătatea, simbolică şi paroxistică, a brutalităţii şi umilirii deliberate. Teribilă şi şocantă, în descendenţă suprarealistă, scena de deschidere, marcată de extaxul fantasmatic al flagelării, revelă natura bizară a psihismului lui Séverine. Visele ei cu ochii deschişi sunt tot atâtea poeme erotizate.

Din această materie ceţoasă şi bizară se hrăneşte dubla ei viaţă. Ca şi personajul celui din urmă film al lui Bunuel, “ Cet obscur objet du désir”, Séverine este unirea, oximoronică, a celor două fiinţe care o locuiesc. Cariera ei de prostituată, ( acolo unde burgheza elegantă devine Belle de Jour) acordă biografiei sale convenţionale un nivel al paroxismului erotic. Ispitită de mefistofelicul, libertinul prieten al soţului ei, ( un Michel Piccoli mai catifelat- demonic ca niciodată), Séverine intră în acest domeniu interzis, supravieţuind în marginea clandestinităţii tolerate complice.

În acest teritoriu, voyeurismul este doar una dintre înfăţişările bizare ale erotismului lui Bunuel. Respectabilitatea puritană este abandonată aici: într-una dintre acele scene în care geniul lui Bunuel explodează, mistic, un oriental vorbăreţ şi monstruos îi expune lui Séverine cutia sa misterioasă, din care pare să iradieze o ciudată energie sexuală. Ce se află acolo, care este acel conţinut care atrage şi oripilează, în egală măsură, care este numele acelei taine pe care asiaticul o duce cu sine, ca pe un talisman? Tăcerea lui Bunuel este parte din pactul suprarealist al revoltei poetice.

Viaţa dublă a lui Séverine este şi expresia voinţei dominatoare ascunse sub aparenţe de pudoare feciorelnică. Bărbaţii sunt absorbiţi în vârtej, ca şi cum un chip de Meduză s-ar ar ghici, dincolo de puritatea ei de gheaţă. Amantul brutal şi gelos îi oferă soţului un sfârşit teribil. Supravieţuitor paralitic şi impotent al atacului, el este, de acum înainte, în deplina putere a soţiei sale. Şi nici măcar revelaţia infidelităţii ei nu mai poate afecta această fericire stranie pe care Séverine o încearcă,în faţa acestui corp fragil şi aproape inert al celui pe care îl iubeşte. Finalul enigmatic al lui Bunuel refuză comfortul certitudinilor. Fidel poeticii sale insurgente, sfârşitul este punctul cel mai înalt al acestei furii liberatoare a imaginaţiei. ( Ioan Stanomir)