Mă autodenunț. Sunt suspect de primirea unor foloase necuvenite pentru a ajunge la Parlamentul European. Să mă explic.
În urmă cu ceva timp primesc un apel necunoscut și o voce molcomă mă anunță: ”Dragă domnule, suntem din Bistrița și venim la București cu un grup de copii care mere în excursie la Parlamentul European. Avem un microbuz cu 20 locuri”. Având în vedere că administrez o pensiune lângă aeroport, m-am gândit că au obținut numărul meu de pe un site de profil și le-am tăiat-o scurt:
− Îmi pare rău dar nu putem găzdui un număr atât de mare de persoane…
− Dar nu vrem să ședem, numa’ nu avem unde lăsa microbuzul. Stiți, suntem în excursie cu copiii și nu avem de unde bani, mi se răspunde de la capătul celălalt al firului.
Gândindu-mă la copii am acceptat, mai ales că nu era prima dată când prieteni care călătoresc în străinătate își lăsau mașina în fața curții. Aveam și o urmă de îndoială, în fond un microbuz de 8 m lungime nu este atât de ușor de parcat încât să nu deranjeze vecinii. N-am apucat să duc gândul la bun sfârșit că domnul de pe fir intervine:
− O să vă deranjăm puțin că noi merem toată noaptea și ajungem în Otopeni la 5,00 dimineața. Dar nu va faceți griji că ne revanșăm cu niște produse bio de aici de la noi.
−Haideți domne, terminați cu prostiile. Dacă am apucat să promit, asta e. Important e să vedem cum parcăm mașina, să nu blocăm drumul…
Cam două săptămâni au trecut de la această discuție până la sosirea ”delegației” pentru Parlamentul European. Mi-am pus ceasul să sune la ora stabilită și m-am inființat la întâlnirea matinală. Șoferul microbuzului dusese ”delegația” la aeroport și acum mă aștepta să parcăm mașina. Am reușit, nu fără mare greutate, după care, fiind și ploaie, m-am oferit să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe drum, deși nu era ora potrivită, am încercat să fac puțină conversație:
− Domnule, dar cred că v-au mâncat urechile copiii aceștia, să călătoriți atâta drum cu ei. Nu a fost obositor?
− Nu, deloc, că de ăștia mici nu avem decât șapte.
− Aaa, înțeleg că aveți și elevi mai mari, restul…
− Da, de unde, ceilalți sunt profesori, știți dumneavoastră, supraveghetori.
− Cum domnule, glumiți, doi supraveghetori la un elev, păi cât de neastâmpărați pot fi…, dar n-am mai apucat să-mi duc ideea la bun sfârșit că ajunseserăm deja în parcarea aeroportului.
Ajuns acasă, am desfăcut mai mult din curiozitate, cele trei sacoșe ticsite cu revanșa bio a șoferului de microbuz. Și mi-am dat seama că acesta nu glumise deloc. Înăuntru erau șapte pachețele, aproape trase la indigo, cu slană, caș și o sticlă de tărie. Exact câte un pachețel de la fiecare copil. Cancelaria de supraveghetori nu a contribuit cu nimic. Nu că aș fi avut nevoie. M-am simțit ca în ”Albă ca Zăpada…” cu cotizația de Parlamentul European pe masă. Parcă aveam și un măr în gât! În rest, despre profesori numai de bine.
Cazul, dincolo de latura tragi-comică, pare reprezentativ pentru situația învățământul românesc de azi.
