A fost odată ca niciodată o țară mare, mare, mare, în care trăiau mulți oameni mici, mici, mici. Cam așa s-ar putea rezuma o știre dată recent publicității[1], din care aflăm că, în China, există o comunitate semnificativă numeric de pitici. Autoritățile celei mai populare dintre republici le-au găsit acestora degrabă un rost în lume: ei trebuie, ca orice cetățean responsabil, să pună umărul la bunăstarea economiei chineze, contribuind în special la dezvoltarea turismului. În acest fel, este de așteptat ca, peste puțină vreme, gloatele care se îmbulzesc să se pozeze pe meterezele Marelui Zid să se bulucească să admire o minune a naturii, pe numele său Piticul de Podiș. Drept este că, spre deosebire de minunea precedentă, care era singura construcție umană ce se vedea de pe Lună (de fapt, numai din spațiu), noua atracție este abia vizibilă cu ochiul liber de la o azvârlitră de băț. Dar acest detaliu nu este din cale-afară de relevant, la urma urmei. Dacă se pot scoate bani din asta, urmașii lui Mao îi dau bătaie.
A trecut ceva vreme de când occidentalii s-au obișnuit să moară de ciudă când vine vorba de chinezi. Cum-necum, fără fasoane și fără să se împiedice de idealuri mărețe, dar – vai! – prea abstracte, precum drepturile omului și libertăți cetățenești, chinezii au făcut tot soiul de lucruri înaintea altora, mai mult decât alții, cu efecte mai vizibile decât în alte părți. Și-au propus o revoluție culturală, au făcut-o (în timp ce fârtații din vest ba ridicau baricade studențești la Paris, ba cântau de inimă albastră la Woodstock). Au vrut o expoziție universală, au avut-o (când aceiași fârtați dădeau din colț în colț cu criza economică, permițându-și doar luxul de a puncta faptul că și ei, cu mai bine de o sută de ani în urmă, când fuseseră pe val, făcuseră câte o expoziție din asta, din care unii s-au ales cu Turnul Eiffel, iar alții cu faima nepieritoare). S-au decis să exporte în cantități măsurabile numai cu vapoarele, așa cum nici americanii nu reușiseră în anii de maximă glorie, într-o culme a comerțului cu grămada, care depășește orice limită a fluxului producției. Iată, de exemplu, ce am auzit chiar azi dimineață la radio: mierea pe care o cumpărăm din magazine, frumos ambalată și dulce mirositoare, este chinezească. E adevărat că albinele din China sunt pe cale de dispariție, dar asta nu are a face. Mierea de Beijing nu se vinde la borcan, ci la vagon. Apicultorii români care strâng fagurii gram cu gram nu au nicio șansă în fața chinezilor care vând mierea mai ieftin decât zahărul nerafinat.
După ce și-au îndeplinit obiectivele culturale și comerciale, chinezilor li s-a pus pata pe turism. Dacă și la acest capitol vor performa în cantități industriale, mă aștept ca reclamele și fotografiile din agențiile de turism din Europa să se preschimbe complet în următorul cincinal. În locul sejururilor de vis pe plaje aurii, în locul palmierilor sau străduțelor din piatră scăldate de soarele Mediteranei, am avea orezării întinse și piscuri pietroase. În locul calamarilor la grătar și pastelor – pachețele de primăvară și răvașe cu surprize. În locul intimității locurilor izolate, singuratice – o buluceală de rush hour pe tot parcursul vizitei chinezești. În locul patronului de tavernă, mustăcios și zâmbitor – previzibilul chinez bătrân. În locul englezei de baltă – mandarina în trei pași. În locul piețelor de Crăciun la Viena – Anul Nou chinezesc. Cursele Wizz Air nu vor mai ateriza la Roma și Barcelona, ci vor survola piscurile înzăpezite ale Himalayei și apele învolburate ale fluviului Jangtse.
Și fantezia poate continua la infinit, dar trebuie să mă opresc din motive practice. Noi ce avem de învățat din asta? S-ar putea repezi unii să spună că, ultima dată când am vrut să ne luăm după chinezi, ne-am ales cu Tezele din iulie. Propunerile de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, pe numele lor complet, au însemnat, la noi, transpunerea în mini-realitatea românească a maxi-revoluției maoiste. A fost nevoie de 20 de ani, de la data prezentării Tezelor în Comitetul Central al PCR, să scăpăm de propunătorul lor și de încă o dată pe atât să le amuțească ecoul. În aceste condiții, este de înțeles de ce Ministerul Turismului din România nu se înghesuie să caute pitici autohtoni pe măsura celor din China. Mai bine măsuri locale pe care numai timpul le va testa, decât importuri chinezești dubioase, par să creadă miniștrii care s-au perindat la cârma turismului nostru. Firește, timpul a testat cam toate măsurile locale, iar verdictul nu a fost tocmai îmbucurător, după cum se poate observa cu ochiul liber.
Primul pas a fost să pretindem că ne identificăm cu un vampir dintr-o poveste americană de doi bani. Ministrul de la vremea respectivă s-a prefăcut că își suflecă mânecile și face un parc de distracții de talie europeană, dacă nu cosmică. Oamenii au cumpărat acțiuni într-o veselie și s-au trezit cu banii luați și cu fantoma parcului nenăscut bântuindu-i noaptea precum infamul Dracula însuși. Brandul a ținut doar atât cât să vândă un număr nu foarte măgulitor de blide perfect kitsch, în târgul de la poalele Castelului Bran. Efectul cultural a fost zero: nici turiștii, nici localnicii nu mai știu acum să facă diferența între Contele Dracula, Vlad Țepeș, tatăl lui Vlad Tepeș și alții asemenea lor.
În pasul doi, s-a încercat împușcarea unui număr mai mare de iepuri cu un singur glonț. Pentru că Mineriadele se terminaseră și lăsaseră în urma lor o Vale a Plângerii, pe care hărțile o numesc, însă, a Jiului, o doamnă ministru a decis să mute aici tot turismul montan, în speranța că, din șut, discipolii lui Miron Cosma vor sări direct în clăpari și pe placa de zăpadă, cot la cot cu milioane de iubitori ai sporturilor de iarnă din cele patru zări. În acest sens, s-au montat, la Straja, niște mașinării pe care doamna cu pricina le-a numit telegondole – o promisiune turistică tacită de a oferi celor interesați un sejur de cinci stele, mai ceva ca în romantica lagună venețiană.
Pasul trei este pe cale de a se înfăptui. Văzând de ce succes se bucură gemurile ardelenești, cerdacurile maramureșene și bisericile transilvane de când le promovează Prințul Charles al Marii Britanii, mare ecologist și amator de agroturism, autoritățile noastre au decis să rupă pisica în două: l-au rugat de Prințul de Wales să facă ce-o ști și cu Delta Dunării. Se va găsi și pe acolo vreo mâncare, vreo poieniță, vreun pește sau vreo pasăre care să atragă atenția Alteței Sale Regale și, prin el, hoardelor de oameni care ar putea năvăli să ne calce pragul. Nu-i mai rămâne Ministerului Turismului acum decât să aleagă între confucianism liliputan en gros și eticheta de Furnizor al Casei Regale Britanice, en detail.
[1] Evenimentul zilei, 5 februarie 2014.
