Apărută şi la noi la scurtă vreme după lansarea răsunătoare din 2012, cartea lui Mario Vargas Llosa La civilización del espectáculo (Civilizaţia spectacolului), a devenit, în mod deloc surprinzător, cartea cea mai vîndută a lunii aprilie şi mai în Spania şi Mexic în anul publicării sale. Şi în traducerea românească s-a bucurat de succes, deşi, e cazul să recunoaştem, tema cărţii nu se remarcă printr-o originalitate, ci se înscrie în vasta producţie lamentativă privitoare la dezastrele provocate de democratizarea culturii şi de pierderea reperelor care ar putea diferenţia „cultura înaltă” de „cultura de masă”. În aceste condiţii, pentru cei care frecventează mai departe cultura înaltă şi deplîng căderea acesteia în mercantilism, poză sau snobism, cartea poate părea banală, fiindcă aduce argumente de bun-simţ într-o situaţie de o complexitate greu de cuprins, iar pentru cei care sînt adepţii democratizării culturii, poziţa lui Vargas Llosa e pe bună dreptate enervantă. Într-adevăr, teza autorului este în mod clar şi repetitiv exprimată: necesitatea de a promova mai departe „cultura înaltă”, pentru a stăvili cangrena frivolităţii care a atins toate manifestările vieţii actuale, de la politică pînă la sexualitate, transformînd Occidentul într-o „civilizaţie a spectacolului”. Cine e de vină? Intelectualii, mass-media, laicizarea, internetul, dar mai ales delegitimarea, începînd de la revoltele din 1968, a unei elite care, pînă atunci, reuşise să ghideze masele pe drumul cel bun, adică pînă la democraţie şi la respectul pentru drepturile omului. Pe vremuri, spune Vargas Llosa cu o melancolie înduioşătoare, cultura era „o busolă, un ghid care le permitea oamenilor să se orienteze în hăţişul de cunoştinţe fără să-şi piardă direcţia, rămînîndu-le cît de cît clare, în schimbătoarea lor traiectorie, priorităţile, diferenţa dintre ce e important şi ce nu e, între drumul principal şi devierile inutile”[1]. Acum, însă, „în era specializării şi a prăbuşirii culturii, ierarhiile au dispărut într-o talmeş-balmeş amorf unde […] nu există nici cea mai mică posibilitate să discerni cu un minim de obiectivitate [de pildă] ce e frumos în artă şi ce nu e”[2]. Simpla referinţă la războaiele culturale purtate între academişti şi impresionişti la sfîrşitul secolului al XIX-lea e de ajuns să pună sub semnul întrebării o asemenea afirmaţie. De altfel, poziţia elitistă şi paseistă a lui Vargas Llosa e atacabilă din toate direcţiile, dar e de ajuns să remarc doar cîteva inadvertenţe, care pun în lumină o poziţionare ambiguă în cîmpul culturii.
Prima dintre ele ţine de sfera politică. Unui luptător împotriva autoritarismului politic – al lui Castro, Chávez, Fujimori – nu i se pare contradictorie apărarea unui autoritarism la nivel cultural, pentru că acesta se bazează, sugerează el, pe valori certe, legate doar de talent, iar nu de clasă şi putere.
A doua problemă gravă este legată de valorizarea luptei ideologice: potrivit lui Vargas Llosa, care într-adevăr a virat spre dreapta într-un moment în care intelligentsia era animată de idealurile stîngii, s-ar părea că o atitudine ca aceea a tinerilor din anii 60-70 „capabili să-şi sacrifice viaţa pentru un ideal”, chiar greşit, ca acela al Revoluţiei comuniste, e preferabilă actualei stări de neîncetată distracţie din „civilizaţia spectacolului”. Elogiind, pe bună dreptate, „primăvara arabă”, scriitorul continuă pe un ton moralizator: „Faţă de ce se întîmplă acolo, să ne întrebăm: Cîţi tineri occidentali ar fi dispuşi astăzi să înfrunte martiriul pentru cultura democratică? [… Răspunsul e prompt: ] Foarte puţini, pentru simplul motiv că societatea democratică şi liberală, deşi a creat cel mai înalt nivel de viaţă din istorie şi a redus cel mai mult violenţa socială, exploatarea şi discriminarea, în loc să trezească adeziuni entuziaste, de cele mai multe ori le provoacă beneficiarilor ei plictiseală şi dispreţ, ba chiar o ostilitate sistematică”[3]. Inexistenţa în ultimele decenii ale unor atacuri la adresa democraţiei în statele occidentale face greu de decis dacă ipoteza lui Vargas Llosa e justă, dar stoparea rapidă în 2000 a ascensiunii lui Jorg Heider în Austria şi mitingurile organizate în Ungaria, în România, chiar şi în Rusia, în 2011-2012 în momentul în care s-au profilat tendinţe anti-democratice în politica acestor ţări, pare să facă mai degrabă neavenită o asemenea supoziţie. Sprijinul prompt, venit adesea chiar din partea cetăţenilor, iar nu a statului, pe care l-au dat europenii luptătorilor din ţările arabe (facilitarea accesului la internet, de pildă, internet pe care Vargas Llosa îl înfierează ca un factor principal al barbarizării), arată că idealul democraţiei e departe de a se fi stins din pricina frivolizării radicale a culturii.
Ce să mai spunem despre aristocratismul scriitorului în materie de religie? Celor puţini şi aleşi, ca el însuşi, religia nu le mai spune nimic, dar pentru masele care nu au ajuns la o asemenea altitudine morală încît să îşi găsească în marea cultură rezervorul de viaţă spirituală, religia e foarte utilă[4].
Şi un ultim exemplu: una dintre caracteristicile civilizaţiei spectacolului este, după Vargas Llosa, dispariţia intelectualului ca director de opinie în dezbaterile publice, locul lui fiind luat de figurile mediatice cele mai groteşti (în locul lui Unamuno şi Ortega, Oprah Winfrey, pe pildă[5]). Pe de altă parte, intelectualii postmoderni, de la Foucault, Derrida, De Man, pînă la Baudrillard şi Lipovetsky sînt anihilaţi într-un rechizitoriu solemn, nu doar pe baza ermetismului stilului care a condus la ruptura între „specialişti” şi publicul larg interesat de literatură sau filozofie, ci mai ales pentru că au lansat în spaţiul social concepte nu doar false, ci pernicioase: unui practicant talentat al realismului cum este Vargas Llosa îi repugnă concepţia derrideană a autoreflexivităţii limbajului; iar în ce priveşte denunţarea proliferării „simulacrelor” din partea lui Jean Baudrillard, ea e văzută mai degrabă ca o periculoasă deschidere a cutiei Pandorei care a dus chiar la actualul cult al imaginii, în dauna culturii scrise. Rupînd legătura cu publicul cultivat, complăcîndu-se în artificii intelectuale şi în sofistică, iată-i pe intelectualii postmoderni puşi la zid: „nimeni nu a contribuit atît de mult la împîclirea înţelegerii noastre despre ceea ce se întîmplă cu adevărat în lume, nici măcar escrocheriile mediatice, ca unele teorii intelectuale care, la fel ca înţelepţii dintr-una din frumoasele fantezii borgesiene, ajung să întipărească în viaţă jocul speculativ şi visele ficţiunii”[6].
Trebuie să aduc o clarificare: ader la mai toate acuzele pe care le aduce scriitorul peruan-spaniol lumii culturale contemporane; deplîng alături de el cultul distracţiei amnezice, emacierea idealurilor, căderea în caricatural a dezbaterilor de idei, dispariţia autorităţii, decreştinarea Occidentului. Diagnosticul lui Vargas Llosa e cît se poate de acurat, dar poziţia de pe care înfierează aceste neajunsuri este de nesusţinut. Ca denunţător al „civiliziaţiei spectacolului”, admiratul scriitor nu face altceva decît să îngroaşe rîndurile celor care, cum remarca un scriitor catalan, prin „apocalipsa lor domestică blochează căile de remediere practică şi raţională pentru tarele pe care comportă noutăţile, la fel ca tradiţiile”[7]. Sau, cum fără emfază remarca Jean-Marie Schaeffer, nu observă că „recurentul conflict începînd din secolul al XIX-lea între „marea artă” şi „arta masificată” nu e decît un efect al trecerii societăţilor europene spre o structură socială mai egalitară decît cea care a dat naştere artei clasice. De aceea – continuă filozoful francez – e oarecum paradoxal că mulţi dintre apărătorii egalităţii sociale deplîng în acelaşi timp pretinsa «decadenţă» a gustului sau «masificarea» lui”[8].
Dacă lamentaţiile banale ale lui Vargas Llosa sînt ascultate e pentru că şi-a acumulat un capital cultural care îi aduce dividende orice ar scrie şi pentru că tema decadenţei culturii încă „prinde”. Este interesant de observat că încă din anii şaptezeci, în momentul în care scena culturală se afla în faza incipientei globalizări, Vargas Llosa apăra o poziţie care astăzi ni se pare cel puţin riscantă: el considera că succesul boom-ului latino-american se datora exclusiv talentului unui grup de scriitori care au obţinut recunoaştere în rîndul unui public amplu din pricini mai degrabă obscure, printr-un „accident istoric”, cum îl numeşte el[9]. Or, acest aşa-zis „accident istoric” e un termen mult prea vag pentru un fenomen cît se poate de concret şi care ţine de creşterea demografică, de urbanizare, de şcolarizarea masivă şi, nu în ultimul rînd, de apariţia unei culturi unde scriitorii nu mai rămîn circumscrişi circuitului închis al publicaţiilor strict literare, ci sînt promovaţi în reviste de tipul Newsweek sau L’Express, la radio şi la televiziune[10]. A trece la rubrica „accident istoric” un proces care implică nenumăraţi actori culturali plătiţi pentru a promova o seamă de autori importanţi, fără îndoială talentaţi şi chiar geniali uneori, înseamnă a declara că rolul mass-mediei e nul şi că succesul ţine exclusiv de caracterul cu totul excepţional al producţiei artistice livrate pe piaţa editorială, nici măcar văzută ca piaţă, ci mai degrabă ca o metafizică „noosferă”.
În scurte cuvinte: Vargas Llosa îşi proferează discursul de pe o poziţie în care raportul dintre elitele creatoare şi mase este unul vertical şi unde arta încă funcţionează după un model al autonomiei cucerite cu greu, de-a lungul secolului al XIX-lea pînă în epoca avangardei, faţă de lumea capitalului. Povestea acestei cuceriri a autonomiei artei a fost narată convingător de Pierre Bourdieu în Regulile artei şi, deşi graniţele între cele două cîmpuri nu au încetat să existe în actualitate, ele au devenit totuşi mai labile şi mai vagi. Fără îndoială, există o tensiune neîncetată între includerea artei în social şi prezervarea cu orice preţ a autonomiei, fapt care a fost perfect sintetizat de Jacques Rancière cînd a semnalat ambivalenţa avangardei faţă de public: „Pe de o parte, avangarda este mişcarea care a transformat formele artei, făcîndu-le identice cu formele de construcţie ale unei lumi noi, unde arta nu ar mai exista ca o realitate separată. Dar pe de altă parte, avangarda este de asemenea mişcarea care prezervă autonomia sferei artistice de orice compromis cu practicile puterii şi ale luptei politice, sau formele de estetizare ale vieţii într-o lume capitalistă”[11].
Totuşi, lucurile stau întru cîtva diferit în epoca globalizării. Într-o lucrare din 2010, etnologul şi esteticianul Néstor García Canclini arăta că, dată fiind fluidizarea dintre spaţiile artistice şi cele sociale, multe dintre producţiile artistice contemporane pot fi gîndite deja într-un context al post-autonomiei artei şi literaturii[12]. Dacă elita de acum cîteva decade, cum e cazul lui Vargas Llosa, nu mai este capabilă să facă faţă schimbărilor pe care le-a adus mass-media, internetul şi reţelelor de socializare care promovează un cu totul alt tip de cultură, aceasta nu înseamnă că rămîne lipsită de public. Dimpotrivă, aşa cum arată însuşi succesul editorial al eseului Civilizaţia spectacolului, capitalul cultural acumulat într-o epocă elitistă contină să producă evenimente în mass-media. E greu de spus pînă cînd acest tip de literatură va mai avea cititori, dat fiind că pentru ultra-rafinaţi acuzele aduse lumii culturale (în care Vargas Llosa e încă un star!) sînt destul de lipsite de subtilitate, iar pentru consumatorii de produse culturale masificate, exemplele lui Vargas Llosa sînt deasupra nivelului lor de înţelegere. Eseul lui Vargas Llosa se adresează aşadar unui public indecis, care e încă sensibil la forţa declinantă a nostalgiei şi care, inevitabil, e cît se poate de nesigur că are o minimă şansă de a rezista în faţa manifestărilor cu adevărat noi ale artei şi literaturii de azi şi de mîine.
[1] Mario Vargas Llosa, La civilización del espectáculo (Madrid: Alfaguara, 2012), p. 70-1 (traducerea mea).
[2] Id., p. 71.
[3] Id., p. 143.
[4] V. în special capitolul “El opio del pueblo”, p. 157-193.
[5] Id., p. 37.
[6] Id., p. 79.
[7] Jordi García, Un intelectual melancólico. Un panfleto (Barcelona: Anagrama, 2011), p. 7.
[8] Jean-Marie Schaeffer, Adieu à l’esthétique (Paris: PUF 2000), p. 41.
[9] Mario Vargas Llosa, in Zona Franca, , Caracas, 2a. época, Año III, , No. 14, agosto de 1972.
[10] Ángel Rama, „El boom en perspectiva”, in Más allá del boom: Literatura y mercado, Folio Ediciones, 1984, p. 62.
[11] Jacques Rancière, Aux bords du politique, Osiris, 1990, p. 47.
[12] Néstor García Canclini, La sociedad sin relato – Antropología y estética de la inmanencia, Katz Editores, 2010. Autorul mexican ţine să precizeze că nu e vorba de dispariţia completă a autonomiei artei, care se pretinde a fi fost înglobată în societatea consumistă, ci de o redefinire a condiţiei artei: “operele se fac şi se reproduc în condiţii variabile, artiştii, criticii şi curatorii acţionează înăuntru şi în afara lumii artei. Cercetarea în domeniul esteticii nu poate să impună producţiilor artistice nici restricţiile unui cîmp pe care ele nu îl mai acceptă ca închis, nici dizolvarea într-un ansamblu social unde se pretinde că nu se mai cultivă limbaje şi practici de comunicare diferite. Se poate vorbi de o condiţie post-autonomă în contrast cu independenţa dobîndită de artă în modernitate, dar nu se poate vorbi de o etapă carea ar înlocui această perioadă modernă cu ceva complet diferit şi întru totul opus” (p. 52).
