Eseurile profesorului Giovanni Rotiroti vorbesc, așa cum putem observa din cuprins sau de pe ultima copertă a cărții Dezvrăjirea lui Cioran (Cluj-Napoca, Editura NAPOCA STAR, 2016), despre concepte tari, dominante ale cioranianului labirint filosofic: luciditate și deznădejde, suferință și sinucidere, abis și timp, patimă și durere, inteligență și libertate. Aceste concepte, ca niște vase comunicante de semantisme congenere, își croiesc felurite canale în creația filosofului român, se apropie și se despart, precum apele subterane, precum magma vulcanilor islandezi, după niște tipare de gândire extrem de sofisticate, cu întoarceri bruște de direcție, cu răzgândiri pe tivul clipei. Eseurile cuprinse-n cartea de față mă provoacă, mă aproape obligă să mă întorc la pagini din Cioran, uitate, în timp, multe dintre ele. Am trecut prin toate conceptele invocate, le-am luat pe rând și le-am potrivit cu câte-un aspect extras din destinul meu.
Solomon Marcus, la sfârșitul unui interviu dat cu puțin înainte de a muri, le-a propus elevilor, o problemă:”Gândiţi-vă la cuvântul „punct“. V-aţi întâlnit cu el şi în aritmetică, şi în geometrie, şi în algebră. V-aţi întâlnit cu el şi când aţi învăţat ortografie, gramatică, şi în literatură, în poezie. La muzică! Sau la fizică – „punctul material“. Până şi în tot felul de vorbe ca „l-am pus la punct“. Ei bine, i-am rugat să se gândească la toate aceste manifestări ale punctului şi să-mi spună ce au în comun, dar şi cum sunt diferite. Prima reacţie a fost: „Dar noi n-am făcut aşa ceva la şcoală…“ (râde)” (vezi adevarul.ro, 26 septembrie 2015, interviu luat de Anca Vancu și Alexandra Șerban) În aceeași logică, a conexiunii dintre lumi, ar putea intra și punctul din filosofie. Aș spune că filosofia cioraniană e pointilistă. Discursul său filosofic e unul pointilist. O tehnică a revenirilor, a reînșurubărilor, nu pe vârfuri (sur la pointe, cum ar zice francezii), la sensurile prime, nealterate, simplu formulate. Ca-n pictura neoimpresionistă, ca la Georges Pierre Seurat sau ca la Paul Signac. Giovanni Rotiroti se așază, en tantqu’observateur, în zariștea dintre punctele discursului cioranian. Contemplă și (re)interpretează pornind de la înțepătoarea substanță a stilului pointilist.
Adesea, paginile de filosofie sunt turnate-n materie poetică, limbajul se preschimbă și slujește interesele poeziei de calitate. Foarte interesant e faptul că ne regăsim în el, în acest fragmentarism propriu scrierilor cioraniene. Cel puțin într-una dintre fațetele creației sale ne privim, ca-ntr-o oglindă, cu toate defectele noastre, cu constatări cotidiene, cu aspirații mult prea înalte pentru a fi vreodată atinse, cu alunecușuri pe panta iluziei, cu temeri, cu paroxistice stări. Proteicul nu poate fi prins într-o unică formulă. E nisip mișcător, e căutare galopantă, cu resurse inepuizabile la nivelul interpretărilor. Sunt convinsă că, la orice pagină aș deschide o scriere marca Cioran, aș afla un câmp virgin, susceptibil de interpretare. Textele sale sunt o invitație neobosită la reflecție.
Pentru mine, Cioran înseamnă POEZIE, în primul rând. Îl citesc la fel cum citesc un poet, minunându-mă și tot minunându-mă. Cum aș putea să nu cad în extaz (e vorba de extazul lecturii poetice) când citesc asemenea rânduri: ”Când n-ar mai rămâne nimic din cer și din pământ, lacrimile sfinților ar supraviețui ca o rouă ce ar împânzi straturile de aer. S-ar naște astfel o altă lume din lumină și din lacrimi, în care am putea să ne vindecăm toate amintirile.” (Cioran, Lacrimi și sfinți) Caut mereu astfel de fragmente, de fraze livrate en miettes, cu țârâita, fragmente care mi-au plăcut odinioară, la o altă lectură, fragmente intacte, care-mi plac și acum. ”Încerc să-mi reprezint o lume fără spațiu – și nu găsesc decât o inimă de sfânt.” – din acest punct de focalizare poetică maximă, marca Cioran, s-ar putea scrie, aproape singure, marginaliile la cartea de eseuri a profesorului Giovanni Rotiroti.
Apărute la foarte puțin timp una după cealaltă, cele două cărți, Cioran. Un aventurier nemișcat (cu cele 30 de interviuri magistral conduse de filosoful timișorean Ciprian Vălcan, dintre care unul îi aparține lui Giovanni Rotiroti) și Dezvrăjirea lui Cioran, cartea profesorului Rotiroti, care face obiectul acestor însemnări, comunică admirabil, iar prefața semnată de filosoful timișorean, intitulată Un exorcist,propune o altfel de citire a textului cioranian. Traducătorul polonez IreneuszKania, vorbește, paradoxal, în cartea de interviuri, de proza lui Cioran, caracterizată ”printr-o intensitate emoțională remarcabilă, ca și, destul de des, printr-o tonalitate patetică și poetică.” Interesant e cum două atribute destabilizatoare în definirea unui stil, patetică și poetică, reușesc să devină însemne ale unei potențe discursive unice.
Recunosc, am zăbovit îndelung asupra cuvântului din titlu, dezvrăjire, dintr-un, poate, soi de deformație profesională. Am învățat de la profesorul G.I. Tohăneanu să privesc cuvintele ca pe niște ființe vii, fiecare cuvânt cu destinul lui, în imensa hartă a limbilor lumii. Giovanni Rotiroti s-a lăsat prins în mrejele vrăjii cioraniene. Pentru a scrie o carte bună despre Cioran, de fapt, despre orice autor însemnat, trebuie să te lași vrăjit, iar, mai apoi, dezvrăjit, să te ușor îndepărtezi de el, să trasezi niște limite între acel autor și tine, cititorul vrăjit. Neconsemnat în dicționare, de la acest cuvânt, dezvrăjire, pornește textul lui Rotiroti. Dacă a vrăji, –re înseamnă ”a fermeca; a duce în zona irealului” (ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat cu Cioran când scria în română: s-a lăsat vrăjit de cuvintele străvechi ale limbii sale materne),a dezvrăji, –re înseamnă acțiunea inversă, ”a desface vraja, uzând de-un ritual”, a reveni la acea normalitate inițială (a intra într-o altă limbă, a te lăsa încorporat de acea limbă, mult diferită de limba ta). În acest punct, îmi revine în minte cum, în copilărie, bunica avea obiceiul să stingă tăciunii cu apă și să-mi dea să beau din ea pentru a face să-mi treacă răul provocat de un deochi. Deochiul e tot un fel de vrajă. Oricum ne-am situa, dezvrăjirea, raportată la Cioran sau la noi, ca cititori ai textelor cioraniene, își păstrează marja de ambiguitate.
Se vede de la o poștă că profesorul Rotiroti e familiarizat cu filosofia lui Emil Cioran. Eseurile domniei sale, scrise cu patos, într-o română frumoasă, complexă, scotocesc savant în pliurile, în sertarele unui déjàlu. Cioran e punct nodal într-o rețea de scrieri convergente. Din America Latină până-n Polonia, din Japonia până-n Italia, intelectualii, și nu numai, s-au lăsat pradă unei scriituri care poate fi înțeleasă doar prin raportare la noțiunea de exil. Grefele identitare pot fi reperate, poate mai puțin vizibil ca la prozatorii Herta Müller (Regele se-nclină și ucide), Dumitru Țepeneag (La Belle Roumaine), AndreïMakine (Testamentul francez), Milan Kundera etc. ”Prin rigiditatea ei, prin suma de constrângeri elegante pe care o reprezintă, franceza mi se pare un exercițiu de asceză sau, mai curând, un amestec de cămașă de forță și de salon.” – spune, în Exerciții de admirație, Cioran.
„Pentru prima oară în viaţa mea, îmi priveam ţara din exterior, de departe, ca şi cum nu-i mai aparţineam. Transpus într-o mare capitală europeană, mă întorceam să contemplu imensitatea lanurilor de grâu şi a câmpiilor înzăpezite sub clar de lună. Vedeam Rusia în franceză! Eram altundeva. În afara vieţii mele ruseşti. Şi sfâşierea aceea era atât de dureroasă şi totodată atât de exaltantă, încât a trebuit să închid ochii.”; „Da, dacă la moartea părinţilor mei mi s-a întâmplat să plâng e pentru că m-am simţit rus. Şi pentru că grefa franceză din inima mea a început, din când în când, să mă doară foarte tare.”(subl. n.) – spune AndreïMakine, în Testamentul francez. Aceeași, în fond, dramă a exilului. Aceeași inadaptare. Aceeași durere și descentrare existențială.
Profesorul Rotiroti în primul capitol, Cioran – luciditate și deznădejde, vorbește de limbă ca sistem intraductibil, în care se reunesc toate resursele, uneori antinomice, ale existentului, grația, durerea, vina, povara, neputința, doliul, nebunia etc. Discursul său despre Cioran dobândește adesea însemnele poeticului: ”Să reflectezi asupra lui Cioran, pornind de la scriitura durerii înseamnă să asculți trăsăturile etice ale subiectului, să fi ascultat înăuntrul tău o voce care nu dă pace, să te fi lăsat stăpânit de discursul sub formă de întrebare și de cuvânt. Dar ce înseamnă în fapt să asculți?” (p. 23)
Nu fac parte din extinsa comunitate a cioranienilor sadea, o comunitate ”sansfrontières”, aș zice. Am fost, însă, întotdeauna o admiratoare a stilului cioranian. La un moment dat, în prima tinerețe, știu că le povesteam părinților (nu căzuse încă zidul comunist), la modul entuziast, că există un autor extraordinar, le citeam fragmente din scrierile acestuia. Mi s-a chiar pus de către o vecină fățișul apelativ de atee. Mama adăuga, în apărarea mea, parcă: ”Nicidecum, e nihilistă.” Era ca un grad nobiliar nihilismul provocat de Cioran. M-am lăsat sedusă de scriitura, de stilul acestui filosof român. Pregnanța aforistică, predominanța acelei fațete a existenței care face din noi toți, la o adică, mici sau mari gânditori. Te seduce și te obligă să-ți iei capul în mâini și să reflectezi intens la sensul vieții. Specia eseului a fost ridicată de Cioran la rang înalt. Caietele sale demonstrează că omul, biografia sa, se varsă, inevitabil, în operă, oricâte exerciții de disociere s-ar încerca. A te lăsa vrăjit este extrem de greu, dacă nu imposibil, în era softwarurilor sofisticate. Lectura din Cioran ne transformă în cititori ideali, preistorici, ar spune nobelizatul Mario Vargas Llosa sau tinerii obișnuiți să culeagă instantaneu informații de pe tablete și telefoane deștepte, de ultimă generație. Marele merit al lui Cioran e că-și, precum părintele Arsenie Boca, și după moarte, ține uniți discipolii, admiratorii. Lectura din acest autor stă, mai mult ca la alții, sub semnul vrăjii. Ne trezim amprentați, apare permanent un transfer de substanță gânditoare, de la Cioran înspre noi, cititorii, o contaminare de care nu se mai tratează nimeni.
La o primă vedere, pare ciudată asocierea pe care o propune profesorul Rotiroti, în capitolul ultim, dintre Cioran și poetul Gherasim Luca, auto-intitulat étran-juif, care, exact ca prietenul său, Paul Celan, s-a sinucis, în 1994, la vârsta de 80 de ani, aruncându-se-n Sena. Pare o disproporție la nivelul interpretării. Această alăturare ne ajută, de fapt, să înțelegemaltceva: poezia și filosofia pot fi privite ca niște forme de catharsis. Încercări de aleasă depășire a limitelor.
