„Tovarăşe, la mine în casă sunt 9 grade, nu e o atmosferă sărbătorească“
D.R.: Poveştile noastre au ajuns, pe nesimţite, în anii 1980, cei mai apăsători ai regimului Ceauşescu. Maestre, se simţeau neajunsurile regimului şi-n breasla artistică? Sau eraţi protejaţi?
D.G.: L e-am simţit din plin. Securitatea era cu ochii pe noi. L ocuiam în Amzei atunci şi aveam curte comună cu două familii care ne urmăreau. Johnny R ăducanu mi-a povestit că într-una din casele alea fusese bătut de securişti când era tânăr. La sfârşit de 1989, Securitatea ajunsese să ne controleze şi gunoiul. Într-o zi ne-a făcut cărare în curte cu toate lucrurile din gunoi, ca să ne arate că ştie tot ce mişcă. Dar eu aveam în vremea aia eleganţa să merg direct la persoanele care ştiam că toarnă – le spuneam chiar: „Domnule, eu vorbesc pe faţă, ca băieţii responsabili să nu se surmeneze“. O dată m-a sunat unul să mă invite să cânt la aniversarea Tovarăşului şi i-am spus: „Tovarăşe, la mine în casă sunt 9 grade, am copil mic, nu e o atmosferă sărbătorească“. Aveam casa ruptă de la cutremur şi nu ni se dădea alta. În 1986 era să murim, ne-am ascuns sub tocul uşii, cu copilul în braţe, şi ne-am luat rămas-bun. O dată i-am spus securistului care venea în vizită că, dacă nu primesc apartament, voi fi nevoit să ies cu pancarta de gât: „Pianist român, după 30 de ani de carieră, nu am casă“.
D.R.: Nu-i aţâţaţi prea tare cu gesturile astea de frondă?
D.G.: Mi-a zis unul la un moment dat: „O să vină vremea când o să ne rugaţi să vă lăsăm să cântaţi la aniversările Tovarăşului“. I- am zis şi eu: „Tovarăşe, aşa se vede din fotoliul dumneavoastră. De unde stau eu se vede altfel“. M ă tot ameninţau cu desfacerea contractului de muncă de la Filarmonică. Între instituţia Securităţii şi mine s-a instalat la un moment dat un soi de toleranţă. Cred că s-au gândit să nu răscolească jăraticul, fiindcă m-ar fi făcut martir şi mai celebru decât trebuia. O dată mi s-a întins şi o capcană. Securistul venit în vizită m-a întrebat: „Tovarăşe Grigore, dumneavoastră cum ne vedeţi pe noi [Securitatea, adică]?“. L a care i-am răspuns: „Tovarăşe Preda, nu prea vă văd!“.
Dan Grigore, Dia Radu, Lumea în Si bemol, Polirom, Iaşi, 2016
D.R.: Înţeleg că o duceaţi destul de rău financiar la final de 1980…
D.G.: Au fost şi momente când nu am avut bani deloc, când plecam în provincie fără bani, bazându-mă pe faptul că mi se rambursează costul biletului de avion când ajung acolo şi cu banii ăia merg la masă. Uneori mi se spunea: „Maestre, doar mâine ne intră banii“. Ajungeam să mă împrumut sau mă salva Emil Simon. Dacă eram la Cluj, mă invita la masă. M ai rău era că nu aveai ce să cumperi din magazine. L a M iercurea Ciuc am susţinut două recitaluri cu Caramitru şi am venit acasă cu şase saci de cartofi. Dar astea au fost totuşi cazuri izolate. M unceam foarte mult, aveam cam trei salarii în permanenţă. Aveam salariul de la Filarmonică sau de la Conservator, concertele, R ecitalul de muzică şi poezie, spectacolele „Hamlet“…
