14

atâta furie în tine,

atâta ură încleştată în oase.

îmi ceri un răspuns,

însă eu ţi le-am dat deja pe toate.

un motiv în plus pentru ca furia ta să crească,

să se întindă, plagă, peste tot ce a fost poveste,

sau vis, sau întâmplare.

nimic în schimb, nici o schimbare.

un drum bătut în sus şi în jos,

ne întâlnim în pragul lumilor şi aşteptăm.

 

– ne scoatem aşchiile din carne –

ceva neaşteptat, ceva neîntâmplat

şi uite aşa nu se mai întâmplă nimic,

muţi în faţa zilelor ce trec nemiloase.

 

– priveşte ridurile, firele albe, pielea cenuşă, şoapta din case –

 

şi, bineînţeles că nu te aştept,

căci n-am plecat niciunul nicăieri,

stăm în pragul fiecărei case ridicate de noi,

una pe zi,

 

– să avem unde visa când e închis azilul de noapte –

 

şi nu reuşesc să-ţi desprind furia din oase,

de parcă ar trebui să citesc în stele ce te apasă.

sau, ar trebui să mă prefac că totul e bine

şi tu eşti şi ai fost cel care mă aşteaptă pe mine.

dar eu,

eu te vedeam în vis cum plecai să cânţi

la o altă fereastră

la o altfel de casă

ridicată de alţii.

nu, noi,

–  despărţiţi de lungul unei palme –

nu vom putea ajunge unul la altul,

ne desparte furia din oase…

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *