Sărbătoarea Corturilor – un decalog

Nu e, desigur, Decalogul! Nu are cum să fie! Decalogul cu majusculă nu este şi nu poate să fie decît unul singur – cel atît de binecunoscut. Dar, pentru că, în bună măsură, cartea aceasta – cea mai complexă, dintre cele de proză, scrise pînă acum de Ioan T. Morar – se trage din „mantaua” Bibliei, fie-mi îndăguit să strămut ideea de „decalog” şi, prin intermediul ei, să sugerez mai multe intrări într-o carte cu, de altfel, foarte multe intrări şi ieşiri. Cu sensuri şi contrasensuri, cu multe benzi. O carte ca o sărbătoare.

1.Să citiţi romane cu mize mari! Unul dintre ele – nu exagerez în nici un fel – este chiar acesta: „Sărbătoarea corturilor”. La dicteu automat, iată cîteva dintre „nodurile” mari de sens care leagă această carte: religie, biserică, suflet, credinţă, conştiinţă, istorie, exil, trădare, prietenie, rătăcire, salvare, mîntuire, destin, comunitate, Securitate, Dumnezeu.

2.Sa fiţi atenţi la personajul Beni! Nu fiindcă autorul acestei cronici-semnal recunoaşte aceasta în scris: Beni este una din slăbiciunile sale evidente în această carte. În fond, ataşamentul faţă de un personaj al unei cărţi ţine de subiectivitatea cuiva – şi, în evaluarea unui produs cultural – aceasta este, pînă la urmă, un element marginal. Ci – în primul şi în ultimul rînd – fiindcă destinul lui Beni este unul exemplar. Şi, într-o carte cu multe sertare, cu multe adîncimi, cum este „Sărbătoarea corturilor”, exemplaritatea traseului de viaţă al lui Beni slujeşte mult mizei de profunzime a cărţii.  Beni este, în economia acestui roman, un personaj important care impresionează, mai ales, prin discreţie şi prin absenţa aparte pe care i-o conturează cel care l-a creat. Beni nu se naşte evreu, dar, la capatăul unei călătorii fabuloase (şi în sens fizic, dar şi în sens spiritual), devine rabin. Povestea pe care o spune Sărbătoarea corturilor are multe orizontale şi multe subterane. Beni este, nu singurul de fapt, cel care, în chip autentic, trăit, pune verticală acestei cărţi. Nu e singurul, cum spun, dar, dintre toţi cei care se văd bine în acest roman, el este cel care pune verticală în mod deplin, pînă la capăt. De altfel, una dintre evidentele şi majorele performanţe ale acestui roman este aceea că fiecare, dar absolut fiecare capitol al său poate fi citit şi direct, ca intrigă separată, lumească, dar şi în cheie parabolică, cu verticala inclusă, cu intriga metafizică între-zărită.

Beni are, în scenariul cărţii, legături multiple, cum şi celelalte două personaje principale ale romanului – acestea două, cu o prezenţă mult mai pregnantă -, cu ceea ce, adesea peiorativ, este desemnat drept lumea „pocăiţilor”, cu, mai precis, comunităţile protestante şi neoprotestante.  Dintre cei trei, e singurul la care se vede, subtil conturat şi deplin, sensul adînc al acestui concept care apare, des în Biblie: pocăinţa. La Beni, pocăinţa este metanoia, este schimbarea minţii. Şi urma discretă pe care o lasă povestea sa este o extraordinară punere în text a acestei experienţe fundamentale pentru un om.

Celelalte două cele mai importante personaje din Sărbătoarea corturilor merg în spirală. Beni merge în cerc; mai precis, închide un cerc – şi, odată, în plus, povestea sa  (şi sensul ei!) sînt atît de necesare naraţiunii  multi-stratificate pe care o etalează acest roman.

3.Să nu dai pagina prea repede, bunăoară, după acest pasaj! – „Nu fura ideile; le reaşeza, le reformula şi ni le comunica (cam ca Beni, care şi el lua ideile mele şi le transforma în ideile lui, dar ceva mai sistematic.  Nu era nici un foarte bun teolog, un specialist al Bibliei, dar părea să deţină busola credinţei, iar noi îl urmam fără împotrivire. Ne subjuga, iar dacă aş crede în asta, aş spune că s-ar putea să ne fi făcut tuturor farmece. Am observat încă de la început că, dacă stăteam, la întrunirile Grupului, împrăştiaţi, în cîteva minute ne trezeam adunaţi în cerc, iar în mijlocul cercului era, invariabil, Jac. Omul-fluid – lua forma vasului. Apoi propăvăduia forma vasului”. „Sărbătoarea corturilor” este o carte profundă, scrisă alert, cu nerv şi cu un ritm aparte. Se citeşte repede – „pe nerăsuflate” este o bună expresie în contextul acestor aprecieri -, dar e foarte departe de a fi o carte facilă. E o carte limpede care cere o complicitate atentă din partea cititorilor săi şi care, în raport cu această atenţie activă, oferă foarte mult(e). Pasajul indicat puţin mai sus nu este singurul despre care se poate spune că ar fi păcat dacă, la lectură, ar fi „trecut” prea repede. Sînt foarte multe asemenea pasaje – la care e bine, uneori, să te şi reîntorci ca să vezi alte şi alte sensuri sau direcţii de sens pe care le proiectezază acestea peste întregul narativ.  În plus, reîntorcîndu-ne la unul sau la altul dintre fragmentele cărţii, se vede şi mai bine limpezimea cu care e scrisă aceasta; în fond, (încă) o mare performanţă!

morar coperta Sarbatoarea corturilor

4.Să citiţi şi poezia şi proza lui Ioan T. Morar! Dar ŞI poezia lui! Proza şi poezia pe care scriu Ioan T. Morar le scrie sînt vase comunicante. S-a întîmplat să citesc, în manuscris, mai întîi pagini extinse, apoi întreaga carte într-un interval de timp semnificativ în care am citit şi am recitit cu multă placere şi cu mari beneficii spirituale o serie de poeme – 12 la număr – care alcătuiesc seria de „12 teorii feniciene asupra vieţii şi morţii” ale lui Ioan Morar (numele de poet al scriitorului şi publicistului Ioan T. Morar). Ei bine, textele acestea lirice – fără excepţie – sînt de acolo, din aerul, din atmosfera acestei cărţi. Sînt, şi romanul, şi cele 12 teorii, mişcate – poate chiar însufleţite – de acelaşi duh. Iată doar un scurt fragment, spre ilustrare (dimpreună cu invitaţia de a le citi pe toate şi laolaltă cu speranţa că aceste 12 poeme vor vedea lumina tiparului într-un volum separat – ar fi o mică Mare carte de poezie, nu am nici un dubiu!): „nici fumul jertfei / nici cîntecul / nu pot urca spre zei // O inimă de piatră a căzut între noi / – izbitura ei ne-a trezit pruncii // numără vrăbiile / adună pîinile / plecăm ”.

5.Să citiţi şi direct şi printre rînduri ceea ce spune personajul care povesteşte intriga acestui excelent roman! „Povestitorul” este, aşa zicînd, personajul-vedetă al cărţii, cu un traseu de viaţă extrem de complicat.  Tema colaborării cu Securitatea – braţul de fier al comunismului autohton, criminal la propriu în zeci şi sute de mii de situaţii; nicidecum o şcoală de balet care îşi arhiva rapoartele într-o aşchioasă limbă de lemn (aşa cum încearcă să ne convingă, încă, la rescrierea istoriei, beneficiarii dividentelor Securităţii sau tinerii lor discipoli care obişnuiesc să se raporteze la comunismului românesc cu priviri de „viţeluşi veseli”) este extrem de ofertantă inclusiv pentru literatură şi ceea ce avem în acest roman este o ilustrare strălucitoare a acestui imens potenţial. Există, din scurt acolo, şi într-un alt text de proză al lui Ioan T. Morar referinţe literare la această tematică, dar aici, în „Sărbătoarea corturilor”, demonstraţia (în primul rînd – a măiestriei scriitorului!) este cu totul remarcabilă.

6.Să nu priviţi doar în jos, în carte, în timp ce citiţi acest roman! Ridicaţi privirea! Pentru că, am sugerat şi în ceea ce am spus cu privire la personajul Beni – avem de-a face cu o carte  care are multe orizontale, o intrigă sofisticată (şi foarte clar expusă), dar – fără excepţie la fiecare capitol – şi verticală  din belşug.

7.Să luaţi în seamă cum se trece, în roman, peste pragul lui 1989! Fiindcă, dacă o veţi face, veţi sta faţă în faţă cu una dintre explicaţiile cele mai solide cu privire la temelia capitalismului românesc post-decembrist şi, de asemenea, cu privire la cine au fost marii învingători ai „loviluţiei” (aşa cum, foarte inspirat, i s-a spus momentului decembrie 1989). Pe cît e de, cum să spun, metafizic în multe dintre pasajele sale (fie implicit, fie explicit), pe atît e de realist aici, în această linie narativă care, ea singură, şi-ar merita un film (tot romanul fiind, de altfel, cum e mai toată proza lui Ioan T. Morar, foarte „cinematografic”) cu un scenariu aproape scris în „Sărbătoarea Corturilor”.

Componenta de document istoric (sau mai precis – aceea de document literar care trimite, cu competenţă şi bună cunoaştere a subiectului, la o temă istorică, de aprofundat eventual!) este valabilă şi în alte privinţe în această carte.  Subiectul mare al cărţii stă, de altfel, pe ceva care, cu decenii în urmă s-a întîmplat în Vestul României. Avertismentul de la începutul cărţii întăreşte această idee: „În linii mari, povestea din Sărbătoarea corturilor s-a întîmplat în Aradul anilor 1970, însă acest roman nu este o reconstituire, ci o ficţiune de sine stătătoare”.

8.Să decupaţi – fie şi în forma unui decupaj mental – pasajele aforistice din carte! Ele, în sumă, alcătuiesc un fel de ţesătură fină, un fel de centură de protecţie – cu sensul divinităţii inclus – pentru ceea ce este spus ori doar sugerat acolo. Voi cita un singur asemenea exemplu (majoritatea sînt numite – a propos şi cele 12 poeme, „teorii feniciene despre…” – chiar aşa: „teorii”). Iată, deci, una dintre teoriile lui Beni – cu precizarea că ele vin către cititor mai ales în partea a doua a romanului, ca un fel de mesaje trimise de la distanţe tot mai mari de acest personaj foarte interesant: „o mare parte a nemulţumirilor noastre provine din aceea că dorim să trăim într-o lume mai bună decît noi” (teoria lui Beni despre lumea în care trăim).  Încă ceva: unul dintre aceste aforisme (cel despre Marea Glaciaţiune a Spiritului) este despre interpretare şi despre „flacăra interpretării” – toate aceste aforisme (aprind „flacăra interpretării” la rîndu-mi în cele ce urmează!) pot fi luate şi ca un fel de piloni de rezistenţă pentru un imens  şi generos „cort al interpretării” sub care binemerită să stea un asemenea roman.

9.Să nu îi subestimaţi niciodată pe cei marginali! Tema „marginalităţii” – o temă care o include şi pe aceea a „minoritarului” – este, în mod evident, una dintre marile axe pe care este construit acest roman. Cam toate personajele din roman sînt construite pe această dimensiune – sînt marginale în raport cu una sau alta dintre mizele mari ale cărţii; şi, la fel, cam toate nu au uitat ce este Centrul, unde este Centrul, direcţie şi sensul către Centru.

10.Să nu uitaţi finalul acestui roman! Un final – ultimele sale două fraze, de fapt – pus pe seama personajului Beni. Un final despre care îmi vine să spun că este cu adevărat impecabil. Iată:  „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde îl căutăm”. Despre asta este acest roman! – îţi vine să zici, la final. Şi nu cred că este deloc o exagerare.

 

Text publicat în versiune primă în revista Orizont, aprilie 2016.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *