Oroarea: 100 de episoade

Marea istorie a umanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade este o neobinuită carte de istorie care inventariază cele mai teribile 100 de conflicte din istoria cunoscută a speciei umane – şi, odată cu acestea, şi numărul impresionant de victime omeneşti. Ea apare în foarte valoroasa colectie „Istorie” de la editura Humanitas, sub semnătura lui Matthew White.

White, la rîndul său, un istoric neobişnuit! Altfel spus – „bibliotecar la Tribunalul Federal din Richmond, Virginia. Pasionat de istorie, a creat în 1998 site-ul „Historical Atlas of the Twentieth Century“, pe care a postat o serie de date comparative despre istoria secolului XX, multe dintre ele prezentate prin intermediul unor hărţi interactive. Statisticile sale despre războaie şi atrocităţi au avut succes în rândul publicului larg şi au fost preluate şi citate de istorici. În anii următori, Matthew White s-a cufundat într-o minuţioasă muncă de cercetare, materializată prin volumul Marea carte a inumanității. Cartea a apărut în 2011 într-o ediţie americană (The Great Big Book of Horrible Things: The Definitive Chronicle of History’s 100 Worst Atrocities) şi una britanică (Atrocitology: Humanity’s 100 Deadliest Achievements). Volumul a fost tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi japoneză.”

marea carte a inumanitatii

Cărţoiul acesta are peste 800 de pagini. Dintre acestea, mai mult de 100 de pagini sînt cu note şi bibliografie – fapt care m-a determinat, între altele, să mă gândesc amuzat la o idee pe care am citit-o scrisă cu mult patos şi cu multă convingere de către o doamnă care avea obiceiul să vadă într-un jalnic politician un „impecabil”: anume, că la Humanitas nu se publică acele cărţi ale autorilor care au note de subsol, care au bibliografie extinsă ş.a.m.d. Amuzantă părere, cum spuneam! Ca să nu zic altfel, apelînd la un vocabular medical. Altfel, a propos de suta şi mai bine de pagini de final – care documentează şi conturează o bibliotecă impresionantă a ororilor: aceste surse vorbesc, odată în plus, despre dimensiunile impresionante ale acestei lucrări de istorie, neobişnuite şi, chiar dacă avem de-a face cu o lucrare profund inconfortabilă, atît de necesare.

„O carte ciudată, sclipitoare, despre care se poate discuta la nesfîrşit şi care ar trebui să se afle la îndemîna tuturor celor care studiază istoria” – menţionează, într-un text apreciativ cu privire la această carte, presitigioasa Kirkus Reviews. Mi-aş lua permisiunea să formulez o nuanţă în marginea aprecierii mai sus-menţionate: cartea aceasta – admirabil scrisă, înfiorătoarea sub aspectul statisticilor cu care lucrează şi pe care le înaintează potenţialilor cititori – nu este, cel mai probabil, o lucrare suficientă pentru a înţelege istoria şi omul; dar ea este o carte, mereu şi mereu, pentru a ieşi din iluzii, în ideea de a lucra cu fapte şi nu cu proiecţii, cu realităţi şi nu cu idealuri, necesară. Necesară în cel mai înalt grad!

Revenind la autor: ştiţi cum se autodefineşte? Aşa, direct: „atrocitolog”; „necrometrician”, „măsurător de hemocataclisme”.  Pentru această carte, aşa cum se poate deduce, a ales ceea ce, statistic, Matthew White desemnează drept 100 cele mai teribile momente din istoria omenirii.

Formula embrionară a acestei cărţi a fost etalată, de-a lungul mai multor ani, pe blogul lui Matthew White, „Historicial Atlas of the Tweintieth Century” – un loc „virtual” unde apăreau nu doar informaţii şi analize despre pierderile de vieţi omeneşti în marile conflicte din istoria omenirii, ci şi serii de „materiale” despre alfabetizare, populaţiile urbane, forţa de muncă în istorie, densitatea populaţiei şi mortaltatea neonatală. În timp, pe acest site s-au desprins din plutonul temelor pe care a lucrat autorul, cele cu privire la numărul de morţi.

„Dintre aceste teme, ceea ce oamenii au chef să ia la purecat este numărul de morţi. Doamne, şi ce chef au!” – consemnează Matthew White. Şi adaugă – „atrocitologia este miezul disputelor istorice majore.”

Matthew White are un fel de grilă – ce trece, mult şi cu folos, dincolo de simpla statistică – cu care lucrează pentru fiecare dintre cazurile asupra cărora, pe cel puţin cîteva pagini, de opreşte în interiorul acestui demers multidisciplinar. Între elementele obligatorii care compun această (teribilă!) grilă se regăsesc: numărul de morţi dintr-un anume conflict; locul în clasamentul celor 100 de cele mai mari orori din istoria umanităţii; tipul de conflict care a dus la ororile inventariate în cadrul resepctivuluiu capitol; cine sînt actanţii respectivului conflict; în ce perioadă se derulează conflictul; locul (în sens geografic) unde se desfăşoară conflictul; principalele state participante la conflict; statele care au un rol secundar în intriga respectivului conflict; cine poartă de regulă cea mai mare vină pentru conflictul în discuţie. Şi, găselniţă extraordinată a autorului, „întrebarea fără răspuns pe care o pune toată lumea” cu privire la conflictul inventariat!

Către finalul cărţii există şi un clasament al acestor orori. Cifrele sînt înspăimîntătoare. Pe poziţie nr 1: Cel de-al Doilea Război Mondial: 55 de milioane de morţi. Pe locul 2-3, la egalitate: Gengis-Han (1206-1227) & Mao Zedong: 40 de milioane de morţi, fiecare. Locul 4: perioadele de foamete din India Britanică: 27 de milioane de morţi. Locul 5: prăbuşirea dinastiei Minga: 25 de milioane de morţi. Pe locurile 96-100, la egalitate: Al doilea război medic; Războiul aliaţilor italici; Războiul Crimeii; Idi Amin; Saddam Hussein: 300.000 de morţi, fiecare…

O carte greu de citit, greu de dus. În acelaşi timp, o carte care trebuie să fie citită!

3 Comentarii

  1. eugen chirovici says:

    sorry: inconfortabil, nu „incortabil” (??!)

  2. eugen chirovici says:

    Perfect spus, domnule Pătrăşconiu: „o lucrare profund inconfortabilă”(şi cu efect pe termen neaşteptat de… incortabil asupra memoriei)… Şi, din păcate, „atît de necesară”…

    Eram student, pe la cumpăna anilor ’60 şi ’70, când am citit Povestirile biblice ale lui Zenon Kosidowski; şi lectura aceea, ororile din conflictele vremurilor şi locurilor biblice, m-au urmărit ani şi ani… La fel acum, cu cartea lui Matthew White…

    Dacă le-aş putea numi spaime, aceste două trăiri de tinereţe şi de senectute, le-aş numi o spaimă mirată (aproape stupefiată) şi o spaimă dureroasă… Iar între ele ce ar fi?…

    Ca să revin la un registru dacă nu pozitiv, măcar împăcat, m-aş gândi la sentimentul cu care Levi Strauss îşi încheie Tropicele triste: e ca atunci când faci cu ochiul unei pisici; care, desigur, toarce liniştită…

    • Cristian Pătrăşconiu Cristian Pătrăşconiu says:

      @eugen chirovici: chiar şi aşa însă, inconfortabilă cum este această carte, ea este preţioasă.
      e mai bine să ştim, chiar dacă e dureros, decît să nu ştim – mai ales despre lucruri de genul celor survolate de această carte…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *