Un regizor şi o actriţǎ

George Rafael (1920-1984), Ileana Predescu (1929-1996)

I-am cunoscut pe regizorul George Rafael şi pe soţia lui, pe care o admiram grozav, actriţa Ileana Predescu, prin anii ’60 la Casa de Creaţie de la Bran, unde eram cu mama mea, care, fiind critic de artă, avea acces. Tot acolo mi-aduc aminte că am cunoscut-o şi pe legendara actriţǎ Marioara Voiculescu, care atunci era deja foarte în vârstă. Eu eram studentǎ la facultatea de chimie, deveneam om de ştiinţă, dar mă simţeam bine în compania oamenilor de artă şi m-am împrietenit cu mulţi dintre ei. Cred că aveam o naivitate şi o candoare a nemeseriaşului în artă care-i fermeca şi-i apropia de mine pe adevăraţii artişti.

Mi-aduc aminte că, într-o după amiază de sfârşit de vară, am văzut-o pe Marioara Voiculescu stând în curte pe o bancă la umbră. M-am aşezat lângă ea şi i-am pus întrebarea care mă frământa de multă vreme: „Cum se face că unui actor nu-i e jenă să recite si să se mişte în faţa atâtor oameni?” Marioara Voiculescu s-a uitat lung la mine, mi-a zâmbit binevoitor şi mi-a spus: “faptul că mi-ai pus întrebarea asta e dovada că tu, fetiţo, n-o să ajungi niciodată actriţă!”

VPL
Din spectacolul „Scaunele”, 1965, teatrul Nottara, cu Ileana Predescu si Constantin Rautchi in regia lui George Rafael.

Acolo, la Bran, i-am cunoscut şi pe George Rafael şi pe Ileana Predescu şi ne-am împrietenit. Ei locuiau la Bucureşti pe strada Dionisie Lupu, foarte aproape de Institutul de Petrol şi Gaze unde fusesem repartizată ca asistentă după terminarea facultăţii, drept care mergeam deseori la ei în vizită fie în pauze, fie după terminarea programului.

Am fost impresionată de mărturisirea lui Ştefan Iordache despre George Rafael din cartea „Regele Scamator Ştefan Iordache” de Ludmila Palajonglu, apărută la editura „Nemira” în 2004. Ştefan Iordache l-a iubit si preţuit toată viaţa pe George Rafael, l-a considerat profesorul lui şi, în descrierea lui Ştefan Iordache l-am recunoscut pe George Rafael pe care l-am cunoscut şi eu: un om cultivat, cu un umor rafinat, dar cu o mare şi adâncă tristeţe.

Când mergeam la ei în vizită, Ileana îşi vedea de treburile ei prin casă, iar el îmi punea un disc de muzică clasică, se aşeza pe un fotoliu şi rămânea tăcut, cu lacrimi în ochi. Îmi spunea că frumosul trebuie ascultat în linişte, făra vorbe, fără gesturi, fără artificii. Se uita cu bunăvoinţă şi blândeţe la mine, avea aerul că-mi invidia tinereţea, dar îi părea bine că şi mie-mi plăcea muzica. Mi-aduc aminte de audiţia concertelor grossi op 6 de Haendel. Ileana era ca o balerină, plutea graţios şi silenţios prin casă, Rafi (aşa-i spuneam) şi cu mine ascultam îngânduraţi discul.

Când era frumos afară mergeam uneori cu Rafi la piaţa Amzei, de unde îşi cumpăra miere de salcâm. Odată i-am scris o scrisoare cu impresiile mele despre o asemenea plimbare. După câteva zile l-am întrebat dacă i-a plăcut scrisoarea mea. M-a privit cu blândeţea şi bonomia lui obişnuită şi, zâmbind, mi-a spus: „Fetiţo, Ileana şi cu mine am citit scrisoarea ta şi amândoi am ajuns la aceeaşi concluzie: ce ai scris tu nu e scrisoare, e literatură.” M-am supărat foc. Cum adică nu era scrisoare? Tot ce pusesem pe hârtie era povestirea faptelor aşa cum se petrecuseră, nimic nu era inventat. Pe vremea aceea aveam idea că literatura e ceva inventat (zis şi minciună, eu confundând pe atunci minciuna cu ficţiunea) şi m-am simţit profund jignită de cuvintele lui. Mult mai târziu am înţeles că George Rafael îmi făcuse de fapt un compliment, referindu-se la eventualul talent literar pe care mi-l detectase.

Pe Ileana o admiram, dar n-am avut niciodată curajul să i-o mărturisesc, mă fâstâceam în prezenţa ei. De Rafael însă m-am putut apropia, era un om cald şi bun. Dar, cum a remarcat şi Ştefan Iordache, era un om bântuit de nesiguranţe şi tristeţi. Pe 10 februarie, când era ziua lui de naştere, devenea de o tristeţe covârşitoare.

S-au stins amândoi prea devreme, lăsând în urma lor amintiri de neuitat.

(Din volumul „Oameni pe care i-am cunoscut”, Editura Vatra Veche 2015)

Un comentariu

  1. Ma bucur din suflet ca viata m-a ajutat sa o descopar pe Doamna Veronica Pavel Lerner si scrierile ei pentru ca, desi „nemeseriaşul în artă” a devenit un adevarat „meserias” (scriitor), a reusit sa-si pastreze „candoarea” de pe vremuri. Vazuta de ea, lumea e mai frumoasa! Si George Rafael a avut dreptate: sub pana ei, amintirile devin Literatura! Cu litera mare. Felicitari!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *