Prin locul pe unde moartea nu trece
nici noi nu ajungem.
Cade paragina, iarba se leneveşte,
chiar şi vitele au în foamea lor lenea.
Prin locul pe unde moartea nu trece
noaptea nu mai vine demult,
scoate chipurile de pe monede, le dă unor vulturi,
nişte mătrăşeli de-ale ei.
Uscatul naşte ape cu chip de uscat,
flăcările se vând frigului
în locul văzului care nu ne mai vrea.
Si suntem găuri prin care văzul nu mai vrea să ne vadă!
Prin locul pe unde moartea nu trece
fiarele codrilor se-mprietenesc, se invită la viaţă,
la masa unde mânâncă oameni
şi le iau numele.
-Ce mai faci, Gheorghe, întreabă ursul?
-Bine mă Ioane, răspunde lupul voios
că băiatul lui tocmai s-a-nsurat cu o vulpie.
Pe urmă se trimit cu toţii la somn
visându-se
vânători.
Totuşi,
prin locul pe unde moartea nu trece
e plictis mare pe faţa pământului,
stelele nici nu clipesc de o asemenea lene
iar boii şi cerbi şi cămile îşi rumegă somnul
unei morţi nevenite.
Anii se enervează destul,
le cad dinţii, urgiile
trag cu nişte locomotive luna pe cer,
doar flacăra ochilor tăi
încălzeşte locul pe care stau mările.
Pe unde moartea nu trece
doar tu vii, plină cu tine,
dragoste!
(din volumul „Luntrea goliciunilor”, editura Tracus Arte, 2014)
