Paștele catolic din copilăria mea brăileană

Întotdeauna mi-a plăcut Paștele mai mult decât Crăciunul. Chiar și când eram copil. Sigur, ca semnificație religioasă creștină, Învierea e mai importantă, dar consider că a fi conștient de acest lucru – doar prin intermediul rațiunii – nu suscită și starea necesară înțelegerii, trăirii cu un celălalt. Și bineînțeles că bucuria din casă de la Crăciun, aerul de scorțișoară, cadourile, zvâcnirea fulgilor noaptea în lumina felinarelor din Brăila, nașterea copilului Isus pentru copilul care eram eu, toate astea mă fascinau. (Ar fi ipocrit să susțin că așteptarea lui Moș Crăciun nu juca un rol!) Dar, față de sărbătoare, era vorba de o fascinație care se plia unei intimități familiare, cunoscute. Pe când, față de Paște, totul îmi părea necunoscut, ca și cum ar fi trebuit câștigat puțin câte puțin.

În simțurile mele, astenia de primăvară era siameză cu perioada de pregătire pentru Înviere. Nu pentru că țineam post conform cutumei religioasei (recunosc că n-am făcut-o, în asta n-am excelat niciodată. Iar la catolici nu e atât de drastic precum la ortodocși.). Era mai curând un „post” de la ceea ce eram eu și ceea ce știam de obicei despre mine. Zilele curgeau la fel, lucrurile pe care le făceam erau în mare aceleași, și totuși, la colțul vreunei clipe simțeam cum mă șfichiuiește un sentiment straniu. Cum acel sentiment îmi rotește privirea către ceva fără o imagine clară. Și atunci încercam să mă ancorez în pomii proaspăt înmuguriți și înfloriți. Sau să caut în ei acea imagine. Dar pomii în primăvară sunt dificil de fixat. În fiecare mugur privit, aveam impresia că privirea mea găsește un risc. Și din nou mă gândeam că va trece acea perioadă fără să descopăr ce neliniște era acolo. Somnolența aceea de primăvară ca un plâns mocnit (pe-atunci, un plâns care se cocea, probabil, pentru ce urma să trăiesc mai târziu).

La noi în familie, pentru că tatăl și bunicul meu sunt ortodocși, Paștele se serbează mereu de două ori. „Isus învie de două ori într-un an?” întreba uneori tata. Dar, cum primăvara joacă feste, îmi închipuiam că și fazele lunii și zilele după care se calculează Paștele erau bruiate în acea perioadă, erau o falie geologică de secunde și replici și euri, așa că Isus oferea mai multă viață. (Oricum, îmi ziceam, poate că Isus nu voia ca data Învierii lui să fie răstignită în calendar cu un cui.) Printre crăpăturile zilelor care refuzau să stea într-un loc și printre pomii instabili, țâșnea viață. Și acele priviri rotite către ceea ce ți-e străin. Timpul era tremurat: scria ceva și ștergea, scria încă o dată peste. (Acum cred că timpul e un metabolism al scrisului.) În Săptămâna Mare, mă plimbam pe faleză și pe străduțele din Brăila să văd ce e diferit. În dresuri albe, cu pantofi roșii și paltonul meu roșu (de-altfel superb, dar care mie, care aveam propria „doctrină” vestimentară precoce, nu-mi convenea și mă certam crunt cu mama când mă îmbrăca în el). Toate străzile din Brăila duc la Dunăre, mi-a spus mama când eram mică. Am fost oarecum dezamăgită: pe-atunci ele îmi păreau interminabile și voiam să ducă într-un alt tărâm, într-o a doua Brăilă. Când priveam în port înspre Galați (înspre Galațiul geografic, căci, deși vecin, pentru mine el era o realitate opusă), mă gândeam că acolo e capătul lumii: între macarale ruginite și depozite pe jumătate ruinate, din care și oamenii ies înjumătățiți, și case vechi care, deși nu arătau a fi locuite, de balconul lor atârna mereu un covor la uscat. Dar când ești copil trăiești într-un soi de solipsism în care că totul e alcătuit pentru privirea ta. Așa încât, aveam senzația că acele covoare n-au nevoie de un om care să le aștearnă acolo. Ele erau ca o mână înmănușată pe care casa a lăsat-o să se odihnească pe marginea balconului, în timp ce ea stă îngândurată și astenică spre Dunăre. Și spre capătul lumii.

Mai era ceva. Miturile. Cum de foarte devreme părinții mei m-au desfătat cu legendele Olimpului și cu documentarele de la Teleenciclopedia legate de zei și antichitate și Atlantida, îmi părea că toate miturile se trezesc primăvara. (O perioadă, chiar credeam că zeii aceia există aievea, că benchetuiau pe planetele ce le purtau numele, și greu mi-au scos ai mei din cap acest lucru!) Îmi imaginam stâncile insulelor unde au pășit zeii și regii Greciei antice, jumătățile de măști, coloanele vreunui templu. Eram o gurmandă a unor astfel de imagini și a umbrelor lor și a întregii lor senzualități cu aromă de mirt. Și mi se păreau suportabile tocmai pentru că ele defilau înainte de Învierea creștină. Miturile erau niște jaluzele pe care le trăgeam uneori.

În adolescență, mi-am luat obiceiul ca înainte de Paște să recitesc Maestrul și Margareta. (Dacă de la șaptesprezece ani am început să re-citesc, oare înseamnă că de-atunci îmbătrânisem?) Mergeam în cimitirul catolic din Brăila să vizitez mormântul bunicii mele și luam și romanul lui Bulgakov în geantă. (Un psihiatru m-a întrebat la un moment dat, cu o voce insinuantă, dacă de regulă merg prin cimitire. Nu, n-o făceam dintr-un impuls gotico-teribilist. I-am răspuns că acolo era liniște iar el și-a notat ceva în carnețel. Cine știe ce diagnostic și ce metehne freudiene o fi dedus el de-aici!) Străbăteam aleile cu un ochi pe carte și unul la inscripțiile de pe morminte. Multe datau de un secol: cruci și monumente funerare deja vârstate de timp, cu unele nume maghiare sau poloneze sau italiene. Exista acolo o grădină mică împrejmuită în care se aflau, pe două șiruri, crucile unor călugărițe. Spre deosebire de celelalte (mai dichisite cu ornamente sau mai impunătoare), aceste cruci erau minione și subțiri, din metal, înfipte foarte aproape de pământul care nu avea nici un fir de iarbă. Ca niște muguri, de-aveai impresia că noaptea se resorb în țărână să se culce. Era locul meu favorit din întregul cimitir. Viețile necunoscute ale acelor călugărițe de la începutul secolului XX și crucile lor simple, urma suavă a credinței, a dorințelor, a suferințelor, a renunțărilor lor, cine știe. Cu trecerea anilor, totul ia o alură stilizată, de destin, și chiar și pământul stilizează și estetizează tot ce înhață (vezi cadavrele). Dar acel gard scund din jurul mormintelor lor zvânta impresia aceasta. Pentru că el crea o preajmă: uneori delicată, alteori aspră și rigidă, totuși ea grăia ceva despre cruci. Feminitatea lor păzită de gardul scund al micii grădini. Iar noaptea își retrăgeau căpșorul în pământ, cu ale lor.

Nu pot să spun c-am trăit vreodată un fior mistic legat de Paște. (Cele de mai sus arată poate doar o neliniște a cunoașterii de sine, în care re-citesc ceea ce încă nu e scris cu totul.) Nici nu cred că în amintiri adastă vreun extaz. Și, de fapt, de obicei, nu-mi scriu amintirile dintr-un hormon al sentimentalismului după un decor pe care l-am pierdut. Nu știu alții, dar eu le scriu doar pentru a găsi acel risc care stătea mereu pe muchia unui gest sau a unei rochii sau a oului roșu de Paște când îl ciocnești.

Când bătea vântul și umfla covoarele atârnate pe balcoane, mâna înmănușată a casei flutura bătrânește și dulceag-ironic, ca și cum ar zis: Am mai văzut asta, am văzut atâtea, și-mi place să le mai văd ca să pot spune că le-am văzut, că sunt aici.

(Sărbători luminoase de Paștele catolic!)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *