Interviu DAN C. MIHĂILESCU: Despre simţirea minţii, urechea inimii şi auzul sufletului

Dialog Dan C. MIHĂILESCU-Cristian Pătrăşconiu
Să zicem că sînteţi un muzeu – aşa cum, metaforic vorbind desigur, fiecare om este într-un fel, un muzeu. Dinspre cărţi către dumneavoastră, care sînt primele „livrabile”, primele „exponate afective”? Care sînt primele amintiri despre cărţi, cum au ajuns la dumneavoastră, cum le-aţi cunoscut?

S-a întîmplat, aş putea spune, dintr-un şantaj afectiv al bunicului meu, care era un personaj fabulos. Bunicul din partea mamei; am mai vorbit despre el în volumul colectiv făcut la Humanitas de Marius Chivu, cel care a deschis această superbă serie de volume colective care are ca scop, observ eu acum, reconstituirea conceptului romantic de „suflet frumos”. Pentru că toate aceste texte, aceste cărţi vor să readucă armonia în sufletul nostru.
Deci, bunicul meu m-a şantajat, pe cînd aveam vreo patru ani, în felul următoar: ca să îi citesc din „Scînteia”, îmi zicea că-mi spune o poveste. Şi acum îmi aduc aminte, în urechea inimii, cum mă bîlbîiam la numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Iar bunicul îmi spunea poveşti cu Neghiniţă, cu Mărunţica. Şi acum aud cum mergea Mărunţica într-o barcă pe ape, o barcă scobită într-o jumătate de nucă, şi cum o voia Sobolul de soţie…

Am crescut într-un amestec de lectură, recompensată de basme. Eram dresat ca un cal de un bătrîn hâtru, care îmi dădea bucăţica de zahăr narativ. Asta a fost prima mea satisfacţie – pentru că am trăit într-un regim feminoid, fără tată; am sărit primul gard la 16-17 ani. Nu mă băteam cu băieţii, eram îmbrăcat mereu curat, în alb – ca o fetiţă-, mă jucam făcînd cozonaci din nisip, aveam un păpuşoi pe care îl dorlotam în fel şi chip. Iar mama mea mi-a zis – şi eu însumi mi-am spus-o de mii de ori: dacă vrei să scapi din iadul ăsta de mahala –pentru că eram săraci, eram obez, bîlbîit, etc – tu nu ai decît să citeşti, să devii cît mai deştept, ca să poţi să sari gardul acestui loc.

Aşa încît, lectura a fost, pentru mine, de la 4-5-6 ani, singura salvare, singura nacelă în care mă puteam ridica. A fost sportul meu, vînătoarea mea, mingea mea, fratele meu, sora mea. Tot ce am făcut în viaţă a fost, într-un fel sau altul, legat de lectură şi nu e ceva cantitativist ce spun acum: sînt vreo 58 de ani de lectură în care nu cred că, în afară de o lună, două de spitalizare – obligată – şi de prima săptămînă din stagiul militar obligatoriu de şase luni, nu cred că am mai avut alte zile în care să nu fi citit vreo pagină. Culmea e că îmi place tot mai mult şi îmi doresc tot mai mult să citesc. Nu mă plictisesc. E un lucru straniu – toţi mă întreabă dacă nu am ajuns la o intoxicaţie cu lectura. Nu, nu am ajuns. Dimpotrivă.
Cînd ajung într-o ţară străină, bucuria mea cea mai mare este – după ce văd oraşul, după ce „înghit” rapid străzile, cafenelele, pieţele – să alunec, după amiaza sau seara, în lecturile de acasă. În cărţile pe care le-am adus cu mine din ţară.
De multe ori, mi-am dorit să mi se plătească un fel de taxă de periculozitate şi de toxicitate pentru că, citind profesional, obligatoriu, eu nu mai am lecturi de plăcere. Foarte rar – în zilele de concediu, deşi nici atunci nu e sigur…
Ani de-a rîndul am fost atît de intoxicat de romanele înfiorătoare care apar acum, de excesul de violenţă, de pansexualism, de mizerabilism, de minimalism, ei, am fost atît de îngrozit de aceste lucruri pentru ca apoi să-mi dau seama că un cititor profesionist funcţionează –pardon de expresie – inclusiv ca o vidanjă. Tu, cititor profesionist, eşti un fel de necrofag. Şi dacă în trecut gîndeam că e ceva înfiorător, simt că acum m-am înseninat. Am ajuns un fel de „athanor”, un cuptor alchimic – unul care reuşeşte că facă alchimia contrariilor.
Mulţi mă întreabă cum au loc înlăuntrul meu şi memorii, şi cărţi de istorie, şi romane sexi. Păi au! Nu ştiu cum, dar au. Se face un mixtum…
Cît citiţi pe zi?
6-7-8 ore pe zi. Numărul de pagini variază. Încep o carte pe fotoliu, am alta pe canapea, am alta pe noptieră, o alta pe birou. Am cărţi pentru locuri anume. Şi muzici anume pentru cărţi.
Uite, recent, am început să recitesc un Amos Oz care-mi place în chip aparte – „Să înţelegi o femeie”. Şi am simţit nevoia irepresibilă să îmi pun un Leonard Cohen care mergea perfect cu singurătatea bărbatului văduv, la 50 de ani, care se pensionează prematur, a cărui soţie moare în circumstanţe bizare, care nu e înţeles nici de mamă, nici de fiică, nici de soacră. Nu se mai înţelege nici el însuşi.
Pe urmă: am cărţi care merg pe Vivaldi, pe Bach, pe Beethoven. După cum am şi cărţi care merg pe Zavaidoc!
Tot acum în paralel cu romanul lui Amos Oz, citesc jurnalul Ellei Filliti cu adnotări ale Principelui Carol al II-lea pe margine – a apărut de curînd o ediţie de Georgeta Filliti. De ce m-am dus să îmi pun Fănică Luca, nu ştiu. Dar m-am dus.
Miroseaţi, mirosiţi cărţile?
Ei, eram înebunit să le miros. Cum să nu? Eu am debutat cu lecturile frenetice pe la 15 ani, în 1968, cînd veniseră şi la noi Pif-urile. Mai întîi era trosnetul cărţii – cînd aproape că se rupeau volumele, parcă pocneau.
Eu citesc, trebuie să spun asta, agresiv. Adică, am o luare în posesie a cărţii de tip erotic. Cînd îi deschid coperţile, aproape că o sfîşii, „rup hainele de pe ea”, este un fel de violare, pentru că trebuie să intru cît mai repede înauntrul ei. Haşurez, harponez pagina, tai, subliniez cu pixul, cu verde, cu roşu, cu markerul. Multă lume a fost îngrozită: cum, dumneavoastră care adoraţi cartea? Păi tocmai asta este: adorarea este o interacţiune erotică.

Iar simţurile mele, lîngă o carte, sînt în alertă maximă. Eu nu am fost o natură preponderent logică, ci un iraţional mai degrabă. Am fost şi sînt un senzitiv, înainte de a fi un reflexiv. Sînt un reactiv, nu sînt un om care gîndeşte de două ori şi taie o dată. Am o natură sentimentală, încît simţurile au fost mereu un fel de comando de avangardă în viaţa mea. Am fost şi sînt un senzorial – nu uitaţi că am debutat, în 1982, tocmai cu o carte despre cele cinci simţuri în poezia lui Mihai Eminescu. Ce înseamnă deosebirea între a asculta şi a auzi, între a privi şi a vedea, există aceeaşi scală aritotelică a simţurilor de la văz pînă la tactil? Nu cumva, la Eminescu, mirosul şi mai ales auzul iau locul văzului? Nu este auzul mai promiţător decît văzul prin ambiguităţile pe care le dă? „Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodată?” Sau, Edgar Papu – cu departele-aproapele. „Mai încet, tot mai încet, sufletu-mi nemîngîiet, îndulcind c-un dor de moarte”. Deci, eufoniile lui Eminescu mi-au îngenunchiat auzul sufletului înainte de marile viziuni gen „Uriaşa roată a lumii, înapoi eu o întorc”. Eram fermecat de Mihail Sadoveanu cînd recita „Sara pe deal”. Sînt un om care a ascultat 10 ani teatru radiofonic la Radio România, stingînd luminile, întinzîndu-mă pe divan…
Regia: Dan Puican!
Exact! Sau: „Constantin Moruzan, maestru emerit al artei”.
Ca să revin – textul meu din această carte despre simţuri are la bază o revelaţie. Eu nu am ştiut că, în japoneză, pentru a auzi este acelaşi verb cu a mirosi. Titlul textului are inclusă chiar această sugestie. Şi cred că era fatal pe undeva ca Lidia Bodea, directorul general de la Humanitas, să mă capaciteze taman pe mine cu această carte. Pentru că, şi anul trecut, în eseul despre nerăbdare, ca şi în alte zeci de intervenţii – interviuri, lansări, conferinţe – discutînd despre multele handicapuri ale sufletului şi fiinţei româneşti de astăzi, am zis aşa: în afara de faptul că nu ştim să fim bogaţi, nu ştim să fim sărăci, nu ştim să fim liberi, nu ştim să călătorim, nu ştim să economisim, eu cred că avem un deficit de educaţie senzorială. Nu doar că, la noi, domină nesimţirea – în sens de „indolenţă”. Dar avem şi o indiferenţă crasă faţă de simţuri, de cizelarea, rafinarea lor. Simţurile au fost prohibite în comunism, călcate-n copite de grobianism…
Ascultaţi cărţile? De mirosit, le-aţi mirosit…
Hm. Numai anumite cărţi. Aveam sunetul cărţilor în ureche, al multora dintre ele. În ultimii ani, s-a întîmplat ceva: mi s-au tocit simţurile de lectură, pentru că, citind profesional, înghiţind sute şi chiar mii de cărţi pe an, nu mai am timp să mă aşez. Nu mai am timp să mă aşez în faţa unei pagini, cum îmi făceam înainte – îmi citeam singur, îmi făceam un fel de spectacol mental. Mai ales la cartea vieţii mele – Memoriile lui Hadrian, de M. Yourcenar. O citeam frază cu frază, cu dicţie. La nesfîrşit parcă. Ştiu şi azi acel sfîrşit – „suflet al meu, suflet mic”.

Deci, îmi recitam lecturile în cap, preferam să aud. Să aud sound-ul paginilor. Acuma intră toate în malaxor, în maşina de tocat cărţi şi nu mai am timp să mai prind sunetul cărţilor. Decît la un anumit tip de cărţi: la eseu. Cînd citesc un Liiceanu, un Pleşu – ei se aud. De altfel, între altele, şi sunetul, vibraţia personală face diferenţa între eseişti.

Cum arăta, cum arată lumea simţurilor care se întreţes în cazul dumneavoastă la întîlnirea cu o carte?
Au fost mai multe etape. Dar, de fiecare dată, primul simţ care intră în joc era tactilul, adică pipăitul cărţii.
„Vreau să te pipăi şi să urlu – este!”
(rîde) Da, da. Mîngîiatul coperţii, întorsul spre coperta 4 – ca să vezi textele despre carte. Atingerea paginilor. Caută clapeta 1 sau clapeta 2. Lărgind cadrul: înainte de a lua textul, eu sînt un pătimaş de context şi de subtext.
Aşadar, întîi „pe pipăite”. Mîngîi pagina, cum s-ar zice; uneori, o fac la propriu. După tactil, vine mirosul paginii. Eu sînt un om care a copilărit vînzînd ziare. La 13-14 ani, vindeam ziare pe Şoseaua Giurgiului, la pantofăria lui nea Mitică şi adoram cernelurile. Pe urmă, în liceu, am fost patru ani secretarul revistei „P-un picior de plai” la Liceul 39. George Şovu era atunci director – cel cu „Liceenii rock-and-roll”. Şi m-a dus la Casa Scînteii, în rotativă, în tipar. M-am „îmbolnăvit” de mirosul zeţăriei, d ela calandru, cînd se culegeau literele de plumb, cînd se puneau în pagină. Paginile se legau cu sfoară, venea rotativă, ei…
Am copilărit lîngă cărţi, aşadar, după tactil şi miros. Abia mai apoi – a venit văzul, luatul în contact vizual al paginii. După care, aveam plăcerea să ascult personaje. Ţin minte că cel mai pregnant în auz mi-au rămas personajele din Charles Dickens. Pe Uriah Heep îl aud şi acum.
Pe urmă, spre deosebire de tipii de vîrsta mea –care vroiau numai aventură, intrigă, acţiune -, mie îmi plăceau descrierile de natură. Este, din nou, în chip subtil, ceva pendinte de simţuri. Citeam fermecat în Sadoveanu toate descrierile alea, cu tăpşanul prăvălatic pe care curgea o lumină tămîioasă, cînd ajungeam în luminiş, unde de sus aluneca printre ramuri o rază de soare. Mie toate astea îmi plăceau. Toţi ceilalţi băieţii le considerau şerbet, fetiţisme, peltea. La mine, dimpotrivă. Le vedeam, auzeam uneori ceea ce era acolo, le adiam şi le simţeam înăuntrul meu cât se poate de concret.
Iar acum – totul e atenuat…
Da, din păcate mi s-au tocit simţurile (la propriu ale) lecturii. Dar mi s-au desfoliat la maximum simţurile în faţa naturii. Pe măsură ce am îmbătrînit, după ce am avut un infarct, al doilea infarct, trei by-pass-uri, o embolie, toate cu lunile aferente de spitalizare – toate astea m-au cam deşurubat din cultură şi m-au dus spre natură.

A revenit, cu alte cuvinte, acea trăire instinctuală, animalică a naturii. Înainte de a deschide ochii – eu desfac nările mai întîi. Dimineaţa, la ora patru, ador să mă scoale mierlele care cîntă şi ţopăie printre blocuri, în bucuria zilei pe care le-a dat-o bunul Dumnezeu.

Acum, la 60 de ani trecuţi, fac bucla cu ce făceam cînd aveam 7-8 ani, cînd stăteam de Sfîntul Nicolae la geam şi aşteptam noaptea acolo ca să îl văd pe moşul cînd vine cu cadourile în ghetuţe – şi mă uitam cum ninge şi auzeam propriu-zis cum curg norii, cum curg fulgii de sus. Pe urmă, am început iarăşi ca în copilărie, să ascult zvonul picăturilor de ploaie pe acoperişul de şiţă, fîlfîitul pufos al aripilor de bufniţă.
Şi am început să pledez pentru o infuzie de ceremonialitate în viaţa noastră de fiecare zi. De aici – şi pledoaria pentru răbdare, pentru cafeaua la ibric în loc de expresso, pentru slow food şi nu fast food, pentru răgaz, pentru tacla, pentru tihnă, slow cities etc.
Să stăm de taină – cum se spune în Oltenia…
Da. Frumos spus. Ori să aud cînd se taie pîinea, cum intră cuţitul în pîine, în codrul de pîine. Ia spuneţi cu voce tare – „codru”. Ce sunet tainic poartă acest cuvînt! Se intră cu cuţitul în codrul de pîine ca vânătorul cu arma pe umăr şi ogarul şipurindu-se-n tăcere .
Toate astea sună oarecum băbeşte. Ştiu că sună aşa. Dar eu mă mîndresc cu lucrurile de acest gen. Ele dau un sens mai adînc vieţii, existenţei.
Am frecvent întîlniri cu elevi de liceu şi îi întreb : voi de cînd nu aţi mai mers, pe pămînt, cu tălpile goale? Sînt copii de 16-17 ani care nu au mers niciodată desculţi pe iarbă, prin frunziş, pe uliţă – au făcut-o cel mult pe nisipul plajelor (care, mai nou, nu e rezultat din apa mării, ci este adus în remorci de la betoniere). Or, eu simt acut şi acum, în memoria afectivă, acel nisip călduţ, adunat în rigole după ploile de vară. Păi noi ne-am fi zburătăcit în praf ca vrăbioii…
Sau i-am întrebat : voi aţi simţit vreodată că vă îngenunchează auzul? Am ajuns, acum vreo 10 ani, de Paşte, în livada de la ţară unde cântau în cor cuci, rîndunele, lăstuni, vrăbii. Toată lumea aia înaripată, păsăretul acela gâlgâitor, înălţând imn soarelui, te face să simţi cum îmi îngenunchia auzul.
Mai departe: voi simţiţi, în torpoarea aia de vară, cînd sînt 50 de grade în aer, şi cînd te tolăneşti în stogul de fîn, simţiti rumoarea nebună din aer ? Când se aud zumzăind cosaşii, gâzele şi libelulele, forfotirea aceea minunată.
Ori cositul ierbii, şipuritul ploii, rumegatul vacii, ronţăitul oilor : dacă eşti educat anume să asculţi “zgomotele” astea, atunci poţi intra în plin ritual.
Sau gustul pîinii făcute la ţăst. Sau lumina filtrată printr-o lucarnă din podul caselor vechi. Ce înseamnă să stai în pod, să vezi razele soarelui filtrate prin pânzele de păianjen…
Mda…Iar Cartea SIMŢURILOR, volumul de la care a plecat dialogul nostru şi în jurul căruia gravitează de fapt, am dorit să fie o pledoarie pentru acuitatea simţurilor. Simţurile noastre trebuie ascuţite precum creioanele. Chiar : cartea aceasta ar trebui să funcţioneze ca o ascuţitoare.
Cum aţi…intuit această carte? Cum aţi pre-simţit-o?
Prima dată a „văzut-o” Lidia Bodea. Mi-a spus: prea eşti preocupat de subiect, ia-o, fă-o! Am avut un model de depăşit sau măcar de egalat: „Casele vieţilor noastre”. E un fel de carte a cărţilor din această serie de la Humanitas – pentru că ne reaşează, ne reînvaţă să locuim, să ne cuibărim în spaţiul nostru. Ne repoziţionează faţă de sufletul nostru, de societate, de Dumnezeu. Ne învaţă ce înseamnă să ai şi pivniţă, şi pod. Aşa încât am vrut cu „Cartea simţurilor” o vrednică pereche pentru “Casele vieţilor noastre”.

Cînd scrii despre simţuri, nu scrii, de fapt numai despre simţuri…
Da. În simţuri, practic, e mult mai mult decît (pre)simţire. Ştiţi care este textul care îmi place în chip aparte în această carte? Nu e al unui autor foarte cunoscut de marele public, iar lumea probabil că nu îl va repera de la prima ochire. Lumea se va arunca, firesc, mai întâi către Pleşu, Liiceanu, Blandiana, la Patapievici, la Cărtărescu. Dar vreau să menţionez aici textul părintelui profesor Constantin Coman, sufletul editurii Bizantine şi al librăriei omonime. O însumare a erudiţiei teologale din România de azi. Cîţiva prieteni s-au mirat: ce caută un teolog într-o carte despre simţuri? Pictori (ca Horea Paştina şi Mihai Sârbulescu), sau regizori (ca Mihai Măniuţiu), mai zic. Dar un preot ?!?

Măi oameni buni, dorinţele mele pentru acestă carte au fost două.
Prima: se îndreaptă spre adolescenţi – care trebuie să îşi recupereze senzoriumul, să înveţe să simtă, pentru că simţirea înseamnă gîndire şi reflexivitate. A doua: să scot de sub obroc, să scot din embargo, din stadiul de lucru prohibit simţurile! Pentru că, şi în dictatură, şi în Evul Mediu, în religie simţurile au fost văzute ca acele fisuri, acele ferestre ale fiinţei noastre prin care intră ispitele drăceşti. Demonii, în toate scrierile Sfinţilor Părinţi, se strecoară sau dau năvală înăuntrul nostru preponderent prin simţuri. Or, eu am dorit ceva care aproape ar dori să sanctifice senzoriumul. Sau cel puţin să-i acorde o şansă de spiritualizare, să-I infuzeze substanţă reflexivă. De aceea menţionez adesea ideea lui Mircea Cărtărescu : noi trebuie să cerebralizăm visceralitatea şi să senzualizăm gîndirea. Ei, Părintele Coman, într-un text de vreo 25 de pagini, îmbibat de referinţe livreşti, de erudiţie teologală, a găsit la Sfîntul Siluan o formulă superbă: simţirea minţii. Gîndurile noastre, meditaţia, chiar şi logica –toate au şi ele tactilul lor, mirosul lor, pipăit, auz, văz.

Există o ureche a inimii, un auz al sufletului, o păşire a logicii, precum şi miresme, arome (ori, dimpotrivă, duhori) ale raţiunii. Deci tot ceea ce ţine de cerebralitate înlăuntrul nostru are senzitivitatea ei. După cum senzitivitatea trebuie să aibă logica ei, gîndirea ei. Raţiunile inimii, cu vorba lui Pascal. Dacă reuşim să facem un mariaj între lumea de jos şi lumea de sus, între umbra lui Jung şi lumina gîndirii, ar fi ceva, cred eu, în măsură să ne facă fiinţa armonioasă. Cînd păşesc prin „luminişul” lui Heidegger, trebuie să păşesc şi în gîndirea lui, în raţionalitatea abolută şi în abstractul cel mai abstract, dar cu gîndul la tălpile goale care păşesc într-un luminiş unde se suspendă legile timpului şi legile spaţiului şi unde auzi zumzetul gîzelor şi clinchetul mesteacănului.

Atîta timp cît noi vom pune embargo pe simţurile noastre – pe ideea că sînt „carne” – nu e în regulă. Ele sunt de fapt, ce? Sînt ceara de la lumînare! Ce s-ar face flăcăruia fără ceară? Ţin enorm la ideea lui Lao Tzî : „Forma vasului depinde de golul dinlăuntrul lui”. Fitilul şi, la fel de direct, lumina depind de ceară, de „carnea” asta care trebuie să se topească şi care se prelinge în pămînt. Flacăra fără ceară nu există; mierea fără moartea albinelor şi fără truda lor nu există. Ţin enorm la ideea de armonie şi, implicit, la nevoia de recalibrare senzorială.
Există simţuri care sînt privilegiate la o întîlnire cu o carte?
Poate că este văzul – el este, de altfel, şi simţul cel mai solicitat la o întîlnire imediată cu o carte. Să vedeţi ce mi s-a întîmplat într-o zi. Eu mă întîlnesc zilnic cu cititorii şi cu privitorii mei. Şi mă bucur mai mereu de asemenea întîlniri. Într-o zi, mi-a zis Radu Sergiu Ruba – care este preşedintele Ligii Nevăzătorilor -, mi-a zis ceva care m-a îngrozit şi m-a responsabilizat la un mod emoţional, carnal. Mi-a zis: tu ştii că sînt zeci de orbi care te ascultă în fiecare zi, pentru că ei nu pot citi?
După văz, în întîlnirea cu o carte, cred că simţurile încep să se alinieze şi în cheia aceasta ambivalentă de simţire – simţuri. E o joacă între ele. Tania Radu, soţia mea, pleda pentru titlul „Cartea simţirilor”. Simţurile sînt prea legate de senzorial, cîtă vreme simţirile sînt cu un etaj mai sus. Sînt un fel de raţionalizare a simţurilor, o reflexivizare a lor.
Ca o vinificare a lor…
Da, da, exact. Se aşează un pic. Simţurile ţin de must, în vreme ce simţirile, de vin.
În comunism, cum erau simţurile? Prohibite, precum plăcerea şi libertatea Ce s-a întîmplat în democraţie cu ele? Au fost, desigur, eliberate. Dar sînt ele prea libere, atît de libere încît să nu îşi găsească rostul lor autentic?
Orice dictator, nu doar în comunism, ştie că trebuie prohibită imaginea. Că trebuie interzis frumosul, că trebuie îndiguită plăcerea şi amputate libertăţile. Comunismul a fost, şi din această perspectivă, o epocă de înfrînare – una în care simţurile erau invariabil ciuntite.

Apoi, după deceniile de înfrînare au venit cele de desfrînare. S-a făcut, cu alte cuvinte, o mişcare de pendul periculoasă. De unde nu aveam bucurii de nici un fel, am ajuns la o posibilitate totală de bucurii, la o inflaţie teribilă de satisfacţii care, practic, ne-au îndepărtat, odată mai mult, de bucuriile vechi. Pentru că, ştim bine, libertatea este jugul cel mai greu de dus. Şi, ca şi simplitatea, este lucrul cel mai greu de atins. Libertatea – ca sumă de multe „nu”- uri -, nu eliberarea. Ca să ajungi la simplitate – să ai numai un inel, un cercel, un accesoriu, să îţi placă pereţii văruiţi cu alb, cu un crucifix minuscul în centru sau cu o scoică sau cu o pietricică, aşadar, să ajungi la această simţire şi gîndire zen – e nevoie de foarte multe.

Or, după 1990, odată ce ne-am recucerit libertatea, simţurile au luat-o razna şi astfel, avem toate libertăţile pe orizontală. Vestimentară, gastronomică, religioasă, turistică, alcoolică, filozofică – şi toate s-au dus în jos! Or acum, ca să reuşeşti să verticalizezi, să readuci în turbincă, să gîndeşti simţurile, să dai o carnalitate retoricii mentale, adică să poţi să infuzezi senzualitate în abstract şi să poţi să cerebralizezi visceralul este un lucru uluitor de greu.

Eu cred, sper că viitorul va aparţine celei de-a treia căi. Pendulul să nu meargă spre extreme, ci spre centru, spre o moderaţie tihnită. Sper…

O ultimă întrebare: obişnuinţa este să se vorbească despre „frivolitatea simţurilor”; mult mai puţin despre „înţelepciunea simţurilor”. Este drept aşa ceva?
Pînă la un punct, oamenii care nu au gîndit simţurile ca pe o treaptă către metafizic – aşa cum fac sau cum încerc să fac eu – au dreptate să creadă că simţurile sînt epidermicul. Prima instanţă, un fel de cercetaşi ai gîndirii.
Pentru cei care, ca mine, încearcă să vadă fizicul metafizic, e altfel: sophia, înţelepciunea, cred că nu se poate dispensa de o bună instrumentalizare reflexivă a senzoriumului. Simţurile noastre cred că au nevoie de o injectare de lapte de beton în fundaţie. Tu ştii că simţurile ţin de frivol, de capcane, de ispite. De diabolic. Şi că e, undeva, un fel de ceaţă în senzorium. Un fel de narcoză care te-ar putea face să nu mai simţi diferenţa dintre mireasmă şi miasmă. Între duhoare şi aromă – două lumi diferite!
Dar, dacă poţi să comanzi minţii tale să căftănească simţurile, atunci e altceva. Vezi simultan şi lumina şi ceara lumânării care hrăneşte lumina.

Credit foto: Radu SANDOVICI