După 1989, deschiderea bruscă a mediului cultural din România către spații similare de tip occidental a determinat orientarea istoriografiei românești către teme noi, cum ar fi istoria mentalităților, istoria culturală, studiile de gen, istoria imaginarului, a reprezentărilor și altele, inabordabile în timpul „vechiului regim” datorită constrângerilor ideologice. Încercările, altfel demne de toată atenția, ale unor temerari precum – de exemplu – Pompiliu Teodor sau Alexandru Duțu, nu au putut deveni paradigme ale unor noi domenii de cercetare. Dacă înainte de 1990 istoria politică rămânea apanajul aparatnicilor istoriografiei care au scris despre evenimente foarte mult și foarte îngust – în primul rând – și nu despre idei, după 1990 nu s-a mai scris deloc despre aceste subiecte. Reacție oarecum firească și de înțeles. Cantitatea de steril existentă a sufocat posibilele entuziasme iar ineditul unor cercetări de neimaginat până atunci a încurajat noile abordări.
Când scriem aceste rânduri nu ne excludem absolut deloc din perimetrul acestor preocupări. Facem parte dintr-o generație care nu și-a pus problema alegerii. Istoria politică nu ne-a atras. Necesitatea revizitării acestei forme a cercetării umaniste s-a impus însă tot mai mult. Întrebarea care rămânea fără răspuns era aceea legată de momentul producerii „întoarcerii” spre zone căzute artificial în desuetudine.
Cartea publicată de Raluca Alexandrescu reechilibrează balanța după o lungă perioadă. Autoarea are avantajul formării sale ca specialist al domeniului științelor politice, o specializare imună la sensibilitățile istoriografiei și care i-a oferit un fundament conceptual esențial.
Probabil aceasta este principala reușită a analizei sale. Aceea de a ne propune, pe baza unei solide cunoașteri, o adaptare a conceptelor definite în spațiul de tip occidental la realitățile spațiului românesc din prima jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum pot fi ele reconstituite pe baza analizei critice a surselor. Observația poate părea banală, dar în realitate tentația de a copia pur și simplu teorii elaborate pe baza unor realități de tip occidental este foarte mare și, din păcate, prezentă în istoriografia noastră. Atenția la nuanțe devine pentru Raluca Alexandrescu o exigență metodologică pe care o regăsim pe parcursul întregii lucrări. Studierea primelor forme ale ceea ce putem numi democrație românească, recognoscibile în epoca de la 1848, i-a permis autoarei elaborarea unei teorii proprii care nu va putea fi ignorată de acum înainte.
O teorie care are la bază două aspecte. Pe de o parte, sesizarea continuităților și a discontinuităților care au produs nu doar revoluția de la 1848, ci și o generație de intelectuali și oameni politici mult mai eterogenă decât este ea definită în opțiunea istoriografică de până acum. Pe de altă parte, demonstrarea legăturilor directe între ideologia iluministă și formele sale specifice din spațiul Principatelor Române și ideologia pașoptistă, aceasta din urmă considerată până acum a reprezenta o ruptură deplină față de prima.
În ceea ce ne privește, regăsim în această teorie noi argumente care să susțină părerea noastră, exprimată în diferite contexte, referitoare la încheierea revoluției de la 1848 din Muntenia. Considerăm că revoluția amintită a dovedit că și-a consumat energiile în momentul convocării Comisiei proprietății care trebuia să decidă împroprietărirea țăranilor, și nu datorită intervenției străine care ar fi pus capăt revoluției. Respingerea reformei împroprietăririi a însemnat întoarcerea la patria doar a boierilor pașoptiști, după o formulă de tip iluminist, și îndepărtarea de națiunea tuturor cetățenilor, după un model de tip liberal clamat dar neatins în practică de Nicolae Bălcescu.
Una dintre ideile centrale ale cărții este aceea a coabitării a două forme ale raportului cu trecutul a membrilor generației pașoptiste: analiza trecutului prin prisma prezentului întunecat al societății românești și alegerea unor modele preluate din spațiul occidental.
Concluziile merită reținute. Democrația la români în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu a fost un concept liniar, ci unul eratic, ale cărui delimitări pot fi cuprinse doar dacă ținem seama de întrepătrunderea dintre aspirații și trecut, dintre ideile noi receptate sub diverse forme dinspre Occident și o tradiție înțeleasă din punct de vedere al solidarităților sociale și al rezistenței față de schimbare.
Limbajul de care autoarea se folosește, fără a face vreo concesie exigențelor academice, este unul aproape cinematografic, în permanentă mișcare, rar întâlnit în lucrări dedicate istoriei ideilor.
O editură preocupată de vizibilitatea cărților sale valoroase și folositoare ar fi trebuit să asigure o mai mare vizibilitate unei lucrări al cărui cuprins este cât se poate de potrivit pentru a genera o dezbatere pe cât se poate de actuală.
*Raluca Alexandrescu, Dificiles modenités. Rythmes et régimes conceptuels de la démocratie dans la pensée politique roumaine au XIXe siècle, București, Editura Universității din București, 2015
