Atunci când am poposit la Facultatea de Istorie, în toamna lui 1994, începea deja să se stingă spiritul revoluţionar, anticomunist, specific studenţilor imediat după decembrie 1989. Profesori compromişi apăreau la suprafaţă mult mai pregnant, treceau de la norma de cercetare la norma didactică şi predau oarecum liniştiţi. Unul dintre ei era Gheorghe I. Ioniţă, istoricul de partid, situat de Vlad Georgescu în rândul „culturnicilor“ de dinainte de 1989.
Din comoditate, din lipsă de opţiuni, dar şi din curiozitate am urmat unul dintre cursurile speciale ţinute de Gh. Ioniţă. Era chiar despre 23 august. Fostul culturnic nu mai era la fel ca înainte de 1989, permitea pluralismul, nu părea să se supere atunci când era contrazis. Nu întotdeauna de pe poziţiile democraţiei liberale, mă grăbesc să adaug, căci aveam printre colegi şi simpatizanţi ai legionarismului şi antonescianismului. Erau câţiva (vreo 2–3 dintr-o serie de 120, dar suficient de zgomotoşi ca să îţi atragă atenţia).
Ştiam cine e Ioniţă, eram suficient de vaccinat cultural ideologic; aveam alte modele: Lucian Boia, Sorin Antohi, Zoe Petre (nu discut aici accidentele biografice ulterioare în cazul unora dintre ei, pentru că risc să rescriu istoria. Atunci, la momentul 1994–1996, îi preţuiam in cel mai inalt grad). Am citit foarte mult despre 23 august şi în special memorialistică. Atât pentru mine, cât şi pentru a îndeplini cerinţele lui Ioniţă (o lucrare de vreo 20 de pagini la final). Atunci nu m-a surprins memorialistica de partid, previzibilă şi până la urmă plictisitoare, cât deformarea deliberată la care recurge un Ioan Hudiţă, istoric prestigios şi altminteri integru, prigonit de comunişti. Istoricul, fost fruntaş al PNŢ, îl plasează pe Iuliu Maniu în ipostaze neverosimile, flaterie memorialistică de care un Maniu nu avea nevoie.
Poate părea nesemnificativ, dar pentru mine a fost un început de trezire. Tindeam să idealizez interbelicul (regimul politic, profilul presei, scrisul istoric de atunci etc.), or acest moment a fost ca un declic ce a declanşat un spirit critic mai accentuat. Am intrat ulterior în multe biblioteci, arhive, iar memorialistica despre 23 august a devenit tema mea de licenţă. Parcă pe urmele unui coleg mai în vârstă, Florin Anghel, m-a pasionat cum a fost rescris momentul 23 august între 1948–1989. Aşa am ajuns şi la revista teoretică a PMR/PCR – Lupta de clasă / Era socialistă, în multe privinţe mai nocivă decât Scânteia. Vorba cuiva: Dacă te ataca Scânteia, poate mai aveai o şansă. Cu Lupta de clasă era mai greu. Cu stupoare, am descoperit că şi profesori la care ţineam foarte mult se regăseau între colaboratori, iar contribuţiile lor nu erau chiar onorante. Au tăcut după 1989 cu privire la acele momente publicistice, deşi li s-a oferit în nenumărate ocazii prilejul mărturisirii.
