[…] concepţia Vechii Academii şi a peripateticienilor potrivit căreia supremul bine constă în viaţa conformă cu natura, adică bucuria oferită de darurile naturii în limitele virtuţii. Calliphon n-a adăugat virtuţii decât plăcerea, Diodorus lipsa de durere… Toţi cei menţionaţi de mine sunt de acord asupra binelui suprem.
Pentru Aristippus este numai plăcerea, pentru stoici acordul cu natura, rezultat, după opinia lor, din virtute, adică viaţa cinstită, ceea ce se poate interpreta astfel: să trăieşti cunoscând ceea ce izvorăşte din natură, să alegi ceea ce este conform cu natura şi să respingi ceea ce îi este potrivnic.
Fiindcă atribuia cea mai mare importanţă plăcerii, Epicur ar fi trebuit s-o considere bunul suprem, dacă avea în vedere aceeaşi plăcere ca Aristippus. […] Fiindcă afirmă că plăcerea este un bun în conformite cu simţurile, iar durerea un rău, el atribuie simţurilor o competenţă mai mare decât aceea pe care mi-i acordă legile mie în calitate de judecător în litigiile private.
Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 83-84
