Am întâlnit-o pe Adriana Bittel exact acum 15 ani, în octombrie 1999, cu ocazia lansării primei mele cărţi de povestiri scurte „Miniaturi de dincolo de Ocean” (Editura Arhaeus, 1999). Adriana urma să facă prezentarea cărţii şi am cunoscut-e în ziua lansării. Şi, imediat ce ne-am dat mâna şi i-am întâlnit privirea, am detectat „ceva” la această doamnă a literaturii care m-a atras iereversibil.
Lansarea s-a făcut la Muzeul Literaturii Române şi am păstrat fotografiile cu Adriana Bittel şi dl Hanganu (editorul) de la acel eveniment.
Mama mea, Amelia Pavel, care o cunoştea, îmi vorbise foarte frumos despre ea. I-am citit, în Canada fiind, via Internet, întâi rubrica din „România literară”, unde era în redacţie şi apoi recenziile de cărţi din „Formula As”. Când au apărut cărţile ei „Întâlnire la Paris” (Editura Compania 2001) şi „Cum încărunţeşte o blondă” (Editura Compania 2006), le-am luat de la mama – cu ocazia unor vizite- şi le-am „devorat”, aş spune.
Am regăsit în povestirile din cele două cărţi întrebări pe care mi le pusesem şi eu, am retrăit, citindu-le, atmosfera în care trăisem şi eu, pe scurt, m-au emoţionat profund. I-am cerut mamei numărul Adrianei Bittel şi am sunat-o, în ciuda faptului că mama îmi spusese să n-o deranjez. Mi-am exprimat entuziasmul despre cărţile ei şi ea mi-a raspuns că ar fi încântată să-i fac o vizită.
Strada pe care locuia mi-era cunoscută, acolo stătuse si fosta mea profesoară de armonie. Am vizitat-o pe Adriana de mai multe ori. Când îi duceam flori, le punea într-un vas cu apă care fusese ţinută câteva zile în sticlă. Ca să se elimine clorul, spunea ea. O pisică de toată frumuseţea era mereu prezentă la discuţiile noastre despre cărţi, despre mama mea, despre mătuşile ei, despre câte-n lună şi în stele. Mi-a spus că nu scrie la calculator, ci, ca şi prietenul nostru comun, profesorul si scriitorul Mihai Zamfir, scrie numai de mâna.
M-am simţit bine cu ea, atât de bine de parcă aş fi cunoscut-o de o mie de ani. Iar biblioteca ei plină de cărţi mi-aducea aminte de casa în care copilărisem, cu biblioteci tot atât de ticsite. Într-una din povestirile ei, nu-i mai ştiu titlul, scrisese despre nedumerirea ei referitoare le numele străzii Sfântul Mina: de ce nu se chema Sfânta Mina? Să fiu sinceră, şi eu îmi pusesem aceeaşi întrebare în copilărie, cunoşteam strada, era pe lângă Sfânta Vineri (la numele ăsta nu-mi puneam întrebări, n-ar fi fost posibil în niciun caz să fie Sfântul Vineri, m-am gandit eu).
Cronicile ei literare erau, pentru mine, sursa de informaţii despre cărţile pe care le comandam din România. Odată, cu ocazia unei vizite la Montreal, am descoperit într-o librărie nişte romane de Ludmila Uliţkaia. Mi-au plăcut la nebunie, nu auzisem de autoare şi am sunat-o imediat pe Adriana să-i cer informaţii. Mi-a dat pe loc câteva titluri de cărţi ale Ludmilei traduse în română şi, după câţiva ani, mi-a spus la telefon să nu cumva să pierd romanul Daniel Stein, traducător al aceleiaşi autoare. Câtă dreptate a avut! După lectură, romanul mi-a rămas definitiv în minte şi în suflet.
Recenziile Adrianei Bittel demonstrează din plin pasiunea ei pentru lectură. Am întrebat-o într-o zi cum de toate cărţile pe care le citeşte i se par bune? Mi-a răspuns în modul cel mai firesc: nu scrie decât despre cărţile care i-au plăcut.
Dar Adriana nu este numai un excelent critic literar ei, ci şi o scriitoare de mare talent. Naturaleţea şi uşurinţa cu care „curg” povestirile ei cuceresc cititorul. În volumul „Întâlnire la Paris”, Adina Kenereş, o altă scriitoare, a adunat 11 povestiri publicate anterior de Adriana Bittel în alte volume şi reviste literare. Cum spuneam, am cartea de la mama mea, cu dedicaţia Adrianei. Cele 11 povestiri sunt una mai frumoasă ca alta şi se citesc pe nerăsuflate. Cea care cred că e autobiografică e „Tibia şi Peroneul”, în care autoarea povesteşte cum şi-a rupt piciorul într-un scrânciob. „Un consiliu de familie a hotărât să fiu dusă la cel mai renumit ortoped din Bucureşti, doctorul Kuper. De cum l-am văzut, pe lângă faptul că am fost nedumerită că i se spune doctorul cu păr deşi e chel, am simţit o primejdie, amplificată până la teroare când m-a întins pe un fel de albie rece şi m-a legat cu nişte curele”. Cât timp a stat în ghips, fetiţa a scris pe maculator o poveste despre Tibia, o prinţesă drăguţă care s-a îndrăgostit de Peroneu, iar Doctorul cu păr, un fel de Spân din „Harap Alb” le punea beţe’n roate. Tatăl fetiţei, după ce a citit povestea, a venit la patul ei şi i-a şoptit: „Bravo, fetiţo, ai scris o poveste grozavă, sunt mândru de tine. Nimeni din familia mea nu şi-a văzut numele tipărit. Dacă te faci scriitoare, mi-ar plăcea să semnezi cu numele tău de acum. Promiţi?” Şi, continuă autoarea, „două decenii mai târziu, când mi s-a condiţionat publicarea cărţii de debut de un pseudonim, m-am ţinut tare.”
Adriana Bittel, cu talentul, discreţia şi modestia ei, i-a cucerit pe iubitorii de cărţi. Şi nu numai! Ajunge să căutăm numele ei pe Internet că să vedem cât este de apreciată.
Inchei acest mic omagiu adus Adrianei la împlinirea a 15 ani de când am conoscut-o cu o dedicaţie asemănătoare celei de pe cartea oferită mamei:
„Doamnei Adriana Bittel, pe care o iubesc / Veronica”
Veronica Pavel Lerner
Toronto