Bruce Chatwin, “În Patagonia”, (fragment)

Acum aveam două motive să mă întorc în Cordilieri: să văd vechea fermă de oi a lui Charley Milward din Valle Huemules şi să găsesc unicornul părintelui Palacios. Am luat un autobuz spre Perito Moreno şi am ajuns acolo în mijlocul unei furtuni de praf. Restaurantul era al unui arab, care servea linte şi ridichi şi ţinea o crenguţă de mentă pe tejgheaua barului pentru a-i aminti de casa pe care nu o văzuse niciodată. L‑am întrebat cu ce pot ajunge în nord. El a clătinat din cap.
— Poate câteva camioane chiliene, dar foarte-foarte puţine.
Distanţa până la Valle Huemules era de peste 160 de kilometri, dar m-am hotărât să risc. La marginea oraşului cineva scrisese cu vopsea albastră „Perón Gorilla” pe o secţie de poliţie părăsită. Alături era o grămadă de sticle de gin, un monument în cinstea unui camionagiu mort; prietenii lui aruncau o sticlă ori de câte ori treceau pe acolo. Am mers pe jos două ore, cinci ore, zece ore şi nu a trecut niciun camion. Carneţelul meu de însemnări redă ceva din starea mea de spirit :
Am mers pe jos toată ziua şi a doua zi. Drumul drept, cenuşiu, prăfos şi pustiu. Vântul stăruitor, împiedicându-te să înaintezi. Uneori se auzea un camion, ştiai cu siguranţă că era un camion, dar nu era decât vântul. Sau zgomotul motorului când se schimbă viteza, dar era tot vântul. Uneori vântul suna ca un camion gol care trecea hurducându-se pe un pod. Chiar dacă ar fi venit un camion din spate, nu l-ai fi auzit. Şi, chiar dacă ai fi mers în direcţia vântului, acesta ar fi acoperit zgomotul motorului. Singurul sunet pe care l-am auzit totuşi a fost cel scos de un guanaco. Parcă era un copil care încearcă să plângă şi să strănute în acelaşi timp. Îl vedeai la o sută de metri mai încolo, un mascul singuratic, mai mare şi mai graţios decât o lamă, cu blana lui oranj şi coada albă, ridicată. Se spune că guanaco sunt nişte animale timide, dar acesta se ţinea după mine. Iar când nu am mai putut merge şi mi-am scos sacul de dormit, a apărut şi el gângurind şi smiorcăindu-se, dar păstrând aceeaşi distanţă. Dimineaţa era prin apropiere, dar şocul de a mă vedea ieşind din propria piele a fost prea mult pentru el. Acesta a fost sfârşitul unei prietenii şi m-am uitat după el cum a sărit peste un tufiş de mărăcini asemenea unui galion pe mare.
Ziua următoare mai toridă şi mai vântoasă decât înainte. Rafalele fierbinţi te împingeau înapoi, îţi sorbeau picioarele, te apăsau pe umeri. Drumul care începea şi se sfârşea într-un miraj cenuşiu. Vedeai un vârtej de praf în spatele tău şi, deşi ştiai acum că nu trebuie să speri niciodată că va apărea vreun camion, credeai că este un camion. Sau se apropiau nişte pete negre şi te opreai, te aşezai şi aşteptai, dar petele treceau pe lângă tine şi îţi dădeai seama că erau nişte oi.
Totuşi, în după-amiaza celei de-a doua zile a apărut un camion chilian. Şoferul era un dur voios, ale cărui picioare miroseau a brânză. Îi plăcea de Pinochet şi era mulţumit de situaţia generală din ţara sa.
M-a dus până la Lago Blanco, unde apa lacului era de un alb-cremos închis; dincolo de el era o porţiune cu iarbă ca smaraldul, mărginită de un şir de munţi albaştri. Aceasta era Valle Huemules.

Bruce Chatwin, “ În Patagonia”,
Traducere de Carina Gogălniceanu
Polirom, 2015

Charley Milward a fost aici ultima dată în 1919. Barmaniţa îşi amintea de mustaţa lui.
— Los enormes bigotes, spunea ea şi imita modul în care mergea el şchiopătând, sprijinindu-se într-un baston. Poliţistul îşi bea ginul de după-amiază, iar barmaniţa I-a cerut să mă ducă la estancia. Acesta a acceptat supus, dar, ca să-şi dovedească autoritatea, s-a dus până la el să-şi ia revolverul.
Estancia Valle Huemules era vopsită în roşu şi alb şi dovedea o centralizare eficientă. Era condusă de familia Menéndez Behety, mogulii din domeniul creşterii oilor în sud, care împreună cu un comerciant de lână francez au cumpărat proprietatea lui Charley după Primul Război Mondial. Administratorul era neamţ şi din prima clipă nu a avut încredere în mine. Cred că mă suspecta că am pretenţii asupra fermei, dar mi-a îngăduit să dorm laolaltă cu peonii.
Picasem tocmai la tunsul oilor. Ţarcul avea 20 de deschideri şi tot atâţia oameni care să tundă oile; chilieni vânoşi, dezbrăcaţi până la brâu, cu pantalonii negri, unsuroşi din cauza lânii. Galeria era traversată de un arbore articulat, acţionat de un motor cu abur. Se auzeau pistoane zumzăind, curele plesnind, foarfeci clănţănind şi oi behăind. Când băieţii legau picioarele oilor, acestea nu se mai zbăteau şi zăceau ca moarte până ce se termina tortura. Apoi, dezgolite şi cu tăieturi roşii în jurul ugerelor, ţopăiau nebuneşte ca şi cum ar fi sărit peste un gard imaginar, către libertate.
Ziua s-a încheiat cu un apus în nuanţe violente de roşu şi mov. A sunat clopotul care anunţa cina şi cei care tundeau oile au lăsat foarfecii jos şi au alergat la bucătărie. Bătrânul bucătar avea un zâmbet plăcut. Mi-a tăiat jumătate de picior de miel.
— Nu pot mânca atât de mult.
— Sunt sigur că o să poţi.
Şi-a încrucişat mâinile peste burtă. Pentru el se terminase totul.
— Am cancer, a spus. Asta-i ultima mea vară.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *