Annie şi Pascal Bentoiu. In memoriam

Pascal_BentoiuCând ascultam în studenţie, la Ateneu, câte o compoziţie de Pascal Bentoiu, nu-mi închipuiam că aş putea ajunge vreodată să-l cunosc pe faimosul compozitor. De văzut îl văzusem de la distanţă. Aerul lui distins, figura cu trăsături fine, fruntea înaltă cu părul pieptănat pe spate, după moda tinerilor interbelici (doar era născut în 1927), buzele care treceau cu o bănuială de freamăt, de la cea mai fină şi jucăuşă ironie la cea mai severă judecată şi la melancolia fără leac (şi înapoi) erau întregite, ca-ntr-un tablou flamand, de chipul frumos şi calm al soţiei sale, Annie. Într-adevăr, se potriveau incredibil, de parcă ar fi fost plămădiţi deodată de mâna aceluiaşi pictor. N-am ştiut niciodată cine se reflecta în oglinda cui, dar imaginile celor doi soţi, pe ecranul memoriei mele, sunt scăldate în aceleaşi culori, în aceeaşi consistenţă, în aceeaşi lumină blândă.

annie-bentoiuCândva, i-am cunoscut totuşi, mai întâi pe ea, apoi pe el, ca şi cum aş fi intrat în tabloul lor. Amândoi dădeau conţinut omenesc noţiunii de intelectual. Aveau omenie în ei, aşa cum o defineşte serios Caragiale: caracter plus sentimente. Dar în prim-plan se află caracterul, care e o construcţie mai dificilă şi cere rezistenţă.

Talentul lui muzical şi uriaşa muncă de compozitor erau dublate, literar, de talentul ei de poetă, traducătoare şi, în ultima parte a vieţii, de memorialistă. Am avut onoarea să fiu dintre cei cărora Pascal Bentoiu le-a arătat câteva manuscrise enesciene, cel mai preţios lucru din viaţa şi din casa lui şi cărora le-a vorbit despre munca migăloasă de reconstituire a părţilor lipsă din partituri. Nu sunt eu în măsură să judec o asemenea lucrare, nu ştiu dacă a primit suficientă preţiure din partea confraţilor, dar pot depune mărturie despre pasiunea competentă a demersului, care nu putea să-ţi scape, când îl ascultai. Am avut onoarea să citesc pagini inedite de Annie Bentoiu, să vrea să-mi afle părerea, şi, dacă am făcut vreodată un lucru literar bun, a fost să o îndrept, cu capodopera memorialistică Timpul ce ni s-a dat, spre Editura Humanitas. Este unul dintre cele mai importante titluri apărute după 1990 la noi. Cândva, am prezentat-o aşa: „O carte cu adevărat mare, memorii, scrise cu o mână de romancieră şi cu o minte de istoric corect, imparţial, nuanţat şi, nu în ultimul rând, prietenos faţă de cititor. Una dintre acele cărţi de neocolit, fără de care înţelegi mai puţin din lumea în care trăieşti. […] Autoarea, Annie Bentoiu, avea 20 de ani şi era studentă la Drept când a căzut în istorie, cum spune Eliade, sau subt vremi, cum scrie cronicarul. Personajul proustian al cărţii, timpul, se schimbă-ntruna: curge moale ca mierea în Olteniţa copilăriei, un târg interbelic bine rânduit, apoi se răsuceşte brutal în anii ’40-’50 ai secolului trecut, în Bucureşti, şi, în fine, se transformă, azi, într-un interval echilibrat al povestirii. Personajul feminin al cărţii, tânăra care ştie să vadă, este unul de care vă veţi simţi aproape. O persoană cu judecată sănătoasă, fire calmă şi condei nervos: sense and sensibility, adică bun-simţ şi simţire, înţelepciune şi emoţie. Toate acestea se cer şi se dau înapoi la lectură. Titlul, Timpul ce ni s-a dat, care ne atinge pe toţi, ar fi putut fi pentru generaţia autoarei Timpul ce ni s-a luat. O carte cu memorie. O carte vie.”. Adaug acum: concurează şi cu tratatele de istorie şi cu romanele şi le întrece pe amândouă. Am învăţat multe de la Annie Bentoiu, care, al fel ca Monica Lovinescu, îl cunoscuse pe Camil Petrescu (iar asta era pentru mine ca şi cum, prin ele, l-aş fi zărit şi eu). Am aflat amănuntul când am reconstituit în România literară portretul scriitorului şi am primit un telefon de la Annie, în care am avut bucuria să mi-l confirme.

Annie avea o feminitate fair play exemplară. Îmi dădea, în treacăt, firesc, ca şi cum ar fi vorbit cu o prietenă din copilărie, câte un sfat dintre cele care îţi rămân întipărite pe toată viaţa. „În momentele cele mai dure ale vieţii – mi-a spus într-o zi, când mă aflam într-un asemenea punct – să ai grijă de tine ca şi cum ţi-ai fi propriul copil”. Mi-a prezentat-o într-o zi pe fiica ei, Ioana (soprana Ioana Bentoiu) şi mi-a spus, cu o discreţie maximă a sentimentului că, prin prenume, în sinea ei mă consideră, puţin, ca pe o fiică. Am petrecut toate trei o după-amiază agreabilă în grădina însorită a unei cofetării, de parcă ne-am fi întors în timp, într-o felie de timp mai bună decât cea care „ni s-a dat”.

Annie şi Pascal Bentoiu au îmbătrânit frumos (şi la propriu), într-un bloc de patru etaje din Drumul Taberei, fără lift. Urcau şi coborau aproape zilnic cele patru etaje. Nu erau dintre cei care se plâng, nu erau dintre cei care se laudă, nu erau dintre cei care te uită. Mai vorbeam, din când în când, la telefon (oricum, întotdeauna de 1 mai, ziua ei) şi doar glasul părea că li se împuţinează. Au murit aproape deodată, ca Baucis şi Philemon, Annie în decembrie 2015, Pascal în februarie 2016. Zeii au fost, în privinţa asta, îndurători.

Un comentariu

  1. Puteți spune ce doriți despre acreala subsemnatului, dar am o problemă cu textele/autorii care vorbesc numai de bine pe cineva.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *