Portret în doi timpi

Eu nu ştiu cum sunt, însã tu
Cobori ca-ntr-o peşterã-n mine
Sã-mi spui, cercetându-mi ascunsul,
Ce vezi, pânã unde-ai ajuns.

Speriatã de razã, ţestoasa
Tristeţe se trage-n adânc,
Dar fluturii moi ai nãdejdei
Tresar, luându-şi zborul, din somn.

Pe când te afunzi în penumbra-mi,
Eu urc înspre tine orbit
De-atâta luminã… Ce spaimã
Din strâmt sã devii tot mai larg,
Sã simţi chiar cum trece prin tine
Ninsoarea supremului Sens!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *