Nu există în istorie vreo atrocitate în privinţa căreia să fie de acord toţi oamenii de pe Pământ. Cineva, undeva, o să nege că s-a petrecut, iar altcineva, altundeva, o să susţină că s-a petrecut. De pildă, eu sunt convins că Holocaustul a avut loc, însă nu şi „uciderea pruncilor“ din
vremea lui Irod. Sunt uşor de găsit oameni care să mă contrazică în ambele privinţe.
Atrocitologia este în miezul disputelor istorice majore. Oamenii nu se contrazic în privinţa istoriei convenabile. Se contrazic în privinţa cui l-a omorât pe bunicul cui. Încearcă să tragă învăţăminte din trecut şi îşi dau cu părerea care e cel mai hitlerist politician care se arată la
orizont. În cazul unui subiect deosebit de controversat, doi istorici aflaţi la cei doi poli ai politicii pot să acopere aceeaşi materie, şi totuşi să pară că discută despre două planete cu totul diferite. Uneori, naraţiunile nu se suprapun deloc şi e aproape imposibil să le aduci la un numitor comun. Tot ce pot să spun este că am încercat să urmez consensul oamenilor de ştiinţă, iar atunci când sprijin punctul de vedere al unei minorităţi o să vă semnalez acest lucru.
Majoritatea celor care ar scrie o carte despre cele mai mari atrocităţi din istorie ar descrie „primele o sută dintre cele mai rele lucruri pe care mi le pot aminti acum“. Ar include evenimente şi personaje precum Holocaustul, sclavia, 11 septembrie, masacrul de la Wounded
Kneea, Jeffrey Dahmerb, Hiroshima, Jack Spintecătorul, războiul din Irak, asasinarea lui Kennedy, atacul lui Pickettc şi aşa mai departe. De regulă însă, conceperea unei astfel de liste va reflecta înclinaţia autorului, nu un echilibru istoric corect. O asemenea listă dă impresia că aproape toate lucrurile rele din istorie ori au fost săvârşite de americani, ori au fost suferite de americani destul de recent, ceea ce lasă să se înţeleagă că americanii sunt, în mod intrinsec, mai importanţi decât oricine altcineva.
Alte liste ar putea să dea impresia că tot ce a fost rău îşi are rădăcinile într-o cauză (de pildă, resurse, rasism, religie), o cultură (comuniştii, Occidentul, musulmanii) sau o metodă (război, exploatare, impozite). Cei mai mulţi oameni află despre atrocităţi în mod întâmplător – dintr-un documentar TV, câteva filme, un site politic, o broşură turistică şi de la tipul ăla furios de la bar – şi apoi încep să judece lumea pe baza acestor exemple. Eu sper să ofer o gamă de cazuri mai largă şi mai echilibrată, care să vă fie de folos când discutaţi despre istorie.
Ca să nu nedreptăţesc nici o tabără, am ales cu grijă o sută de evenimente care se detaşează în privinţa victimelor făcute de oameni printre semenii lor, indiferent de cine a fost implicat sau de motivul pentru care a făcut-o. Pentru a pune în evidenţă baza statistică a
acestei liste, am rezervat evenimentelor respective un spaţiu proporţional cu gravitatea lor. Câteva milioane de victime ocupă mai multe pagini, în vreme ce câteva sute de mii ocupă câteva paragrafe. Cel mai nimicitor eveniment are parte de cel mai lung capitol.
[…]
Poate vă întrebaţi cum aş putea să ştiu numărul celor care au pierit în urma unei atrocităţi. În definitiv, războaiele sunt dezordonate şi confuze, şi e uşor ca oamenii să dispară fără urmă. Participanţii pot să mintă, ca să pară bravi, nobili ori tragici. Reporterii şi istoricii pot să fie părtinitori sau creduli. Cele mai bune soluţii la aceste probleme variază de la caz la caz, însă, pe scurt, răspunsul este: „banii“. Chiar dacă un general n-are chef să spună ziarelor câţi oameni a pierdut într-o ofensivă ratată, tot trebuie să le spună contabililor să taie 4 000 de oameni de pe statul de plată. Chiar dacă un dictator încearcă să ascundă numărul de civili care au murit într-o strămutare masivă, ministrul lui de finanţe tot va nota dispariţia a 100 000 de plătitori de taxe. Un ofiţer vamal din port va percepe taxele pe fiecare nouă încărcătură de sclavi, iar cineva trebuie să plătească pentru a căra leşurile după fiecare masacru. Numărătorile capetelor (şi, prin extensie, ale trupurilor) nu sunt doar un exerciţiu academic; au fost, timp de veacuri, de mare însemnătate pentru finanţele cârmuirilor.
Matthew White
Marea carte a inumanității
O istorie a ororilor în 100 de episoade
Traducere de Dana Ligia Ilin
Humanitas, 2015
Evident, cifrele prezentate aici au o marjă de eroare semnificativă, dar o listă cu cele mai mari o sută de numărători de cadavre din istorie nu se bazează doar pe presupuneri. În primul rând, marile evenimente lasă urme mari. Chiar dacă nimeni nu va şti vreodată cu precizie câţi
incaşi sau romani au murit la prăbuşirea civilizaţiilor lor, istoriile descriu marile bătălii şi masacre, iar săpăturile arheologice sugerează un declin masiv al populaţiei. Aceste evenimente au ucis o mulţime de oameni, chiar dacă acea „mulţime“ nu poate fi definită cu precizie.
[…]
În acelaşi timp, unele evenimente nu vor ajunge la pragul de jos, indiferent cât ne-am ciorovăi în privinţa cifrelor exacte. E greu să aflăm de la Castro numărul exact de oameni ucişi sub regimul său în Cuba, dar nimeni n-a sugerat vreodată că a omorât sutele de mii necesare ca
să ocupe un loc pe lista mea. Multe personaje fioroase – ca François „Papa Doc“ Duvalier, Vlad Ţepeş, Caligula şi Augusto Pinochet – nici măcar nu se apropie de aceste cifre, asemenea multor conflicte bine-cunoscute, precum războaiele arabo-israeliene şi războiul burilor.
