M.I. Lermontov, „Un erou al timpului nostru” (5)

Servitorul ieși în întîmpinarea lui Peciorin și-l anunță
că vor începe să încarce bagajele pe dată; îi dădu cutia cu
țigări și, după ce primi cîteva porunci, se repezi să le ducă
la împlinire. Stăpînul lui își aprinse o țigară, căscă de vreo
două ori și se așeză pe bancă de cealaltă parte a porții.
Acum mă simt dator să-i schițez eu însumi portretul.
Era de statură medie; talia zveltă și subțire, precum și
umerii largi trădau o constituție solidă, capabilă să suporte
toate greutățile unei vieți nomade, ca și schimbările de
climă, o constituție ce nu s-a înclinat nici în fața desfrîului
vieții în capitală, nici în fața furtunilor sufletești. Surtucul
prăfuit de mătase, încheiat doar la ultimii doi nasturi de
jos, lăsa să se vadă lenjeria de un alb strălucitor, ceea ce
dovedea deprinderile unui om ordonat; mănușile-i murdare
păreau cusute anume pentru mîna mică, aristocrată,
iar în momentul în care și-a scos una dintre ele, am fost
mirat de slăbiciunea degetelor sale palide. Mersul îi era
lejer și leneș, însă am remarcat că nu obișnuia să dea
din mîini, semn evident al unei caracter oarecum ascuns.
De altfel, acestea sînt propriile constatări, întemeiate pe
observațiile mele, și nu doresc cîtuși de puțin să credeți
orbește în ele. Cînd se lăsă pe bancă, talia-i suplă se îndoi
de parcă spatele său nu avea nici un osișor şi atitudinea
corpului în întregime exprima o oarecare slăbiciune nervoasă.
Şedea precum cocheta de 30 de ani a lui Balzac, în
fotoliul ei moale, după un bal istovitor. La o primă privire,
nu i-aș fi dat mai mult de 23 de ani, deși mai apoi puteam
să-i dau și 30. În zîmbetul său adăsta ceva copilăresc. Pielea
avea o delicatețe feminină; părul său blond, cîrlionțat de
la natură, încadra plăcut fruntea palidă și distinsă, pe care,
numai după o îndelungă examinare, puteai să remarci urmele
ridurilor ce se întretăiau unul cu altul și care ieșeau probabil
și mai mult în evidență în clipele de mînie sau de
neliniște sufletească. În ciuda părului deschis la culoare,
mustățile și sprîncenele îi erau negre, semn al rasei la om,
aidoma coamei și cozii negre la caii albi. Pentru a-i încheia
portretul, voi menționa că nasul îi era puțin ridicat în sus,
dinții de o albeață sclipitoare și ochii căprui. Despre ochii
lui se cuvine să mai spun cîteva cuvinte.
Mai întîi, aceștia nu rîdeau atunci cînd el rîdea! Nu v-a
fost dat să observați această ciudățenie la unii oameni?…
Este ori semnul unui caracter rău, ori al unei tristeţi profunde
și statornice. Din spatele genelor pe jumătate coborîte,
ochii îi scînteiau cu o strălucire fosforescentă, dacă pot să
mă exprim așa. Nu era reflexia focului din suflet sau al
jocului închipuirii: era o strălucire asemănătoare celei pe
care o are oțelul șlefuit, orbitoare, dar rece; privirea sa,
deși lipsită de insistență, era pătrunzătoare și grea și crea
impresia neplăcută a unei întrebări indiscrete și ar fi putut
să pară obraznică, dacă n-ar fi fost atît de liniștită și indiferentă.
E posibil ca toate aceste remarci să-mi fi venit în
minte doar pentru că știam unele amănunte din viața lui
și poate că altuia privirea lui i-ar fi produs o cu totul altă
impresie. Dar, cum despre el nu veți auzi de la nimeni
altcineva în afară de mine, de nevoie va trebui să vă mulțumiți
cu această descriere. Voi spune în încheiere că era,
în genere, foarte plăcut și avea una din acele fizionomii
originale care plac mai ales doamnelor de lume.
Caii fuseseră deja înhămați; clopoțelul se auzea din cînd
în cînd sub arcă, iar servitorul venise de două ori la Peciorin,
raportindu-i că totul e gata, însă Maksim Maksimîci tot
nu apărea. Din fericire, Peciorin era cufundat în gînduri,
privind crestele albastre ale Caucazului și, din cîte se pare,
nu se prea grăbea la drum. M-am apropiat de el: „Dacă
veți binevoi să așteptați încă puțin, i-am spus, veți avea
plăcerea să revedeți un vechi prieten…“.

M.I. Lermontov
Un erou al timpului nostru
Traducere din limba rusă de Leonte Ivanov
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Esenţial
Editura Polirom

— Ah, așa e! îmi răspunse el repede. Mi s-a spus aseară,
dar unde e?
M-am întors spre piață și l-am văzut pe Maksim Maksimîci
alergînd cît îl țineau puterile… Peste cîteva minute, era
lîngă noi. Abia mai putea să răsufle. Sudoarea îi curgea
șiroaie pe față; ieșite de sub șapcă, șuvițele ude ale părului
cărunt i se lipiseră de frunte; genunchii îi tremurau… Dădu
să se arunce de gîtul lui Peciorin, însă acesta, destul de
rece, chiar dacă cu un zîmbet de salut, îi întinse mîna.
Pentru o clipă, ștab-căpitanul încremeni, după care îi prinse
mîna întinsă cu ambele mîini; încă nu putea să vorbească.
— Ce mult mă bucur, dragul meu Maksim Maksimîci!
Ei, cum o mai duceți? spuse Peciorin.
— Dar… tu? Dar dumneavoastră?… bîigui cu lacrimi
în ochi bătrînul… Cîți ani… cîte zile… dar unde te duci
acum?…
— Mă duc în Persia, și mai departe…
— Nu cumva chiar acum? Dar mai rămîneți, scumpule!
Nu cumva ne vom despărți chiar acum?… Cîtă vreme nu
ne-am văzut…
— Trebuie să plec, Maksim Maksimîci, fu răspunsul.
— Doamne, Dumnezeule! Unde vă grăbiți așa?… Aveam
atîtea să vă spun… atîtea să vă întreb… Aţi părăsit slujba?…
Cum?… Ce-ați mai făcut?

— M-am plictisit! răspunse Peciorin, zîmbind.
— Țineți minte traiul nostru din fortăreață?… Ce locuri
minunate cu vînat!… Că doar erați un vînător pasionat…
Şi Bela?…
Peciorin păli puțin și se întoarse…
— Da, țin minte! spuse el, căscînd silit…
Maksim Maksimîci încercă să-l înduplece să rămînă cu
el încă vreo două ceasuri. „Vom prînzi regește, îi spuse, am
doi fazani; iar vinul de Cahetia de aici e excelent… Bineînţeles,
nu se compară cu cel din Gruzia, dar de cel mai
bun soi… Mai stăm și noi de vorbă… Îmi povestiți despre
traiul dumneavoastră la Petersburg… Ce ziceți?“
— La drept vorbind, nu am ce să povestesc, dragă Maksim
Maksimîci… Cu bine, e timpul să plec… mă grăbesc… Vă
mulțumesc că nu m-ați uitat… mai spuse acesta, stringindu-i
mîna.
Bătrînul își încruntă sprîncenele… Era mîhnit și supărat,
deși se căznea să ascundă acest lucru. „Să uit! mormăi
el. Eu n-am uitat nimic… Atunci, mergeți cu Domnul! Nu
așa mi-am închipuit întîlnirea cu dumneavoastră…“
— Ei, gata, gata! spuse Peciorin, îmbrățișîndu-l prietenește.
Oare n-am rămas acelaşi?… Ce pot face?… Fiecare
cu drumul său… Poate ne va fi dat să ne revedem – numai
Dumnezeu știe!… Spunînd acestea, Peciorin se așezase deja
în caleașcă, iar vizitiul strîngea hățurile.
un erou

— Stai, stai! strigă deodată Maksim Maksimîci, apucînd
de ușa caleștii. Era să uit cu totul… Au rămas la mine
hîrtiile dumneavoastră, Grigori Aleksandrîci… Le tot port
cu mine… Mă gîndeam că vă găsesc prin Gruzia, dar uite
unde a dat Dumnezeu să ne întîlnim… Ce să fac cu ele?…
— Faceți ce vreți! răspunse Peciorin. Cu bine…
— Așadar, mergeți în Persia? Şi cînd vă întoarceți?… îi
strigă din urmă Maksim Maksimîci…
Caleașca era de-acum departe, dar Peciorin îi făcu cu
mîna un semn, care putea să însemne: puțin probabil! Şi
apoi ce rost mai are?
Nu se mai auzea de mult nici clinchetul clopoțelului,
nici duruitul roților pe drumul de piatră, iar sărmanul
bătrîn stătea în același loc, adîncit în gînduri.
— Da, spuse el în cele din urmă, încercînd să arboreze
o mină indiferentă, deși lacrimile mîniei se mai iveau din
cînd în cînd pe sub gene. Firește, am fost prieteni, dar ce
mai sînt prietenii în veacul de-acum! Ce-ar găsi el la
mine? Nu sînt nici bogat, nici mare în grad, unde mai pui
că nici ca vîrstă nu-i sînt de-o seamă… Vezi cît e de spilcuit,
acum că a fost din nou la Petersburg… Și ce caleașcă!…
Cît bagaj!… Şi lacheul cît e de îngîmfat!… Aceste cuvinte
fuseseră rostite cu un zîmbet ironic. Spuneți-mi, continuă
el, adresindu-mi-se, ce credeți despre asta?… Ce diavol îl
poartă acum prin Persia?… Te-apucă rîsul, zău așa, te-apucă
rîsul!… Am știut dintotdeauna că e un om flușturatec, pe
care nu te poți bizui… A, e drept, păcat c-o să sfîrșească
prost, dar nici nu se poate altfel!… Că doar am spus întotdeauna
că nu se alege nimic din cel care-și uită vechii
prieteni!…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *