— Și cum a ieșit pînă la urmă? l-am întrebat pe Maksim
Maksimîci. A făcut-o să se obişnuiască cu el sau s-a ofilit
în captivitate, de dor de patrie?
— Nici vorbă, de ce de dor de patrie? Din fortăreaţă
se vedeau aceiași munți ca din aul, iar acestor sălbatici
nici nu le trebuie altceva. Și apoi, Grigori Aleksandrovici
îi dăruia în fiecare zi cîte ceva: la început, respingea mîndră,
fără să spună nimic, darurile care îi veneau prin cîrciumăreasă
și care îi hrăneau acesteia din urmă elocința.
Ah, darurile! Ce nu face o femeie pentru o cîrpă colorată!…
Dar asta fiindcă veni vorba… Mult s-a mai luptat cu ea
Grigori Aleksandrovici; între timp, a învățat tătara, a început
și ea să priceapă limba noastră. Încetul cu încetul, s-a
obișnuit să se uite la el, la început cu coada ochiului, pieziș,
și era mereu posomorîtă, își cînta cîntecele în surdină, de
se-ntîmpla ca și pe mine să mă apuce tristețea auzind-o
din camera alăturată. N-o să uit niciodată o scenă: treceam
pe alături și am aruncat o privire pe geam; Bela stătea pe
prichiciul vetrei, cu capul în piept, iar Grigori Aleksandrovici
stătea în fața ei. „Ascultă, îngerul meu, spunea el: știi, de
bună seamă, că mai devreme sau mai tîrziu va trebui să
fii a mea; atunci de ce mă chinuieşti? Poate iubești vreun
cecen? Dacă e așa, îți dau drumul pe dată acasă.“ Fata a
tresărit aproape imperceptibil și a clătinat din cap. „Sau, a
continuat el, nu mă poți suporta nicicum?“ Bela a oftat.
„Sau poate credința ta îți interzice să mă iubești?“ Ea a
pălit și a continua să tacă. „Crede-mă, Allah e unul și același
pentru toate popoarele, și dacă el îmi îngăduie mie să te
iubesc, pentru ce ți-ar interzice ție să-mi împărtășești dragostea
?“ Bela îl privi insistent în față, ca și cum ar fi fost
copleșită de această nouă idee; ochii ei exprimau neîncredere
și dorința de a se convinge. Și ce ochi! Scînteiau ca
doi cărbuni aprinși.
— Ascultă, draga mea, buna mea Bela! a continuat
Peciorin: vezi doar cît te iubesc; sînt gata să-ți dăruiesc
totul, doar pentru a te înveseli: vreau ca tu să fii fericită.
Dar dacă te posomorăști din nou, o să mor. Spune-mi, ai
să fii veselă? Ea a căzut pe gînduri, fără să-și ia ochii negri
de pe chipul lui, apoi a zîmbit cu tandrețe și a dat din cap
că este de acord. I-a luat mîna și a încercat s-o convingă
să-l sărute; ea se apăra, repetînd: „Ve rog, ve rog, nu trebuie,
nu trebuie“. Peciorin insista; fata s-a cutremurat și a izbucnit
în plîns. „Sînt prizoniera ta, a spus ea, roaba ta; firește
că mă poți sili“, și din nou a început să plîngă.
Grigori Aleksandrovici s-a lovit cu pumnul peste frunte
și a trecut repede în camera vecină. Am intrat la el; se plimba
posac încoace și încolo cu mîinile încrucișate. „Ce-i, tăicuțule
?“, l-am întrebat. „Diavol, nu femeie! mi-a răspuns
el, dar vă dau cuvîntul meu de onoare că va fi a mea…“
Am clătinat din cap. „Pariem? a întrebat el, peste o săptămînă
!“ „Dați-mi voie!“ Ne-am lovit palmele și ne-am
despărțit.
A doua zi a trimis numaidecît un curier special la Kizliar,
după cumpărături. Curierul s-a întors cu o mulțime de
materiale persane, nici nu le știai numărul.
— Ce credeți, Maksim Maksimîci! mi-a spus el, arătînd
spre daruri. Va rezista oare frumoasa asiată în fața unui
asemenea atac? „Dumneavoastră nu le știți pe cercheze,
i-am răspuns. Sînt cu totul altfel decît gruzinele ori tătăroaicele
de dincolo de Caucaz, cu totul altfel. Își au regulile
lor; sînt altfel educate.“ Grigori Aleksandrovici a zîmbit și
a început să fredoneze un marș.
S-a întîmplat ca dreptatea să fie de partea mea: darurile
și-au făcut efectul doar pe jumătate; fata a devenit mai
tandră, mai încrezătoare, însă doar atît; așa că el s-a hotărît
să recurgă la ultimul mijloc. Intr-o dimineaţă a poruncit
să i se înșeueze calul, s-a îmbrăcat în straie cercheze, s-a
înarmat și a intrat la ea. „Bela! i-a spuse el, știi doar cît te
iubesc. Am hotărît să te răpesc, crezînd că, după ce o să
mă cunoști, o să mă iubești și tu. M-am înșelat. Cu bine!
Rămîi stăpînă peste tot ce am; dacă vrei, te poți întoarce
la tatăl tău, ești liberă. Sînt vinovat față de tine și trebuie
să mă pedepsesc. Rămîi cu bine. Plec. Unde? Pentru că de
știut, știu de ce! Și poate că nu va trebui să alerg prea mult
după un glonț sau o lovitură de sabie. Atunci să-ți amintești
de mine și să mă ierți.“ S-a întors și i-a întins mîna de
rămas-bun.
Ea nu i-a dat mîna, tăcea. Stînd după ușă, i-am
putut privi fața prin crăpătură: și mi s-a făcut milă – o
paloare de moarte i-a acoperit chipul drag! Neprimind un
răspuns, Peciorin a făcut cîțiva pași spre ușă; tremura și,
cum să vă spun, cred că era în stare să facă, la o adică,
ceea ce spusese în glumă. Un așa om era, Dumnezeu să-l
înțeleagă! Doar ce s-a atins de ușă, că fata a sărit, a izbucnit
în plîns și i s-a aruncat de gît. Mă credeți? Aflindu-mă
acolo, după ușă, m-a cuprins și pe mine plînsul, adică, știți,
nu că aș fi plîns, ci așa – prostii!…
M.I. Lermontov
Un erou al timpului nostru
Traducere din limba rusă de Leonte Ivanov
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Esenţial
Editura Polirom
