Duminicile vieţii noastre

Se află în fiecare dintre noi valenţe spirituale nesatisfăcute, unghere sufleteşti, cotloane şi ascunzuşuri ale conştiinţei care zac inactive şi inerte, şi poate că murim fără ca ele să ni se arate nici măcar nouă înşine, în lipsa persoanelor prin mijlocirea cărora să ne dezvoltăm spiritul, a acestei comuniuni prin care să ni le reveleze. (Miguel de Unamuno, Secretul vieţii, trad. de Grigore Dima)

Autorii

În 3 octombrie 1977, Gabriel Liiceanu notează în Jurnalul de la Păltiniş, legat de Andrei Pleşu: „Ne mărturisim o iniţială antipatie reciprocă (în urmă cu trei-patru ani?), analizându-ne relaţia, rostindu-ne rezervele, încercând să ne circumscriem zonele de fals instalate între noi”. Cei doi sunt condamnaţi la prietenie şi dialog de un maestru comun, precum şi de aspiraţia – într-o lume care pune în primejdie libertatea gândirii – spre meditaţie, lectură, bucurii spirituale. Astăzi, după patru decenii de la acea primă limpezire şi confruntare, când prietenia le e public consacrată, cei doi discipoli deveniţi şi ei maeştri, întemeietori de instituţii şi scriitori de raftul întâi, continuă să înveţe, să pună în cauză lumea şi să-şi confrunte într-un splendid duel verbal laturile neasemănătoare ale firii. Unul cu un extraordinar talent de a face vizibile şi binele (prin admiraţie şi dragoste), şi răul (prin detestare, oroare), celălalt cu punerea lor în ecuaţie prin ignorarea sentimentelor proprii, unul preocupat de tot ce-i omenesc, prea-omenesc, celălalt privind „foarte sus / în polul plus”, unul mărturisindu-se lipsit de harul credinţei, dar sperând totuşi, cu vorbele lui Steinhardt, că „Dumnezeu crede în el” şi recurgând la metodă, celălalt salvându-se de luciditatea, de altminteri proprie gândirii lui, prin recursul la credinţă. Din toate astea a ieşit o carte cu doi autori: Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii (Bucureşti, Editura Humanitas, 2015).

A fost nevoie pentru ea, aşadar, de interlocutori vizibil diferiţi şi care totuşi cred în aceleaşi lucruri salvatoare (educaţie, o viaţă a cetăţii coerentă şi bine aşezată, filozofie, temeinicie în ceea ce faci), de oameni care cred în bine, chiar dacă în feluri proprii. Prietenia ivită din confruntare şi deosebire e pe modelul eroilor de epopee, dar îmi voi permite o comparaţie mai frivolă şi mai potrivită vremurilor noastre. Cei doi seamănă, mutatis mutandis, cu Tango & Cash din filmul omonim: doi poliţişti (Stallone şi Kurt Russell) care încep prin a nu se înghiţi, deşi se admiră, dar apoi luptă cot la cot, cu răul, fac o echipă imbatabilă, se apără şi se salvează reciproc de nenumărate ori, sunt loviţi împreună şi lovesc împreună în toţi mafioţii, şi ajung să fie un cuplu de prieteni de nedespărţit (ei între ei nu se menajează totuşi, în continuare).

De diferenţe era nevoie nu numai pentru a acoperi cât mai mult din ceea ce e omenesc, ci şi pentru a genera o dezbatere şi a o menţine vie, dar, totodată, era necesară şi credinţa în aceleaşi valori, altfel depărtarea între idei ar fi crescut cu fiecare frază şi discuţia s-ar fi năruit. Era nevoie de o prietenie de o viaţă pentru ca acest dialog ritmat, rotund, plin de sunet, să fie şi firesc, să fie ambalat agreabil şi chiar să ştie unde să „lovească” pentru a obţine totul de la interlocutor. Era nevoie de doi oameni ieşiţi din comun, cu o lungă practică a semnelor de întrebare şi pe care să-i intereseze personal subiectele discutate. Care îşi doresc să înţeleagă ei, în primul rând, şi care sunt în stare să-şi cristalizeze gândul precum Stendhal iubirea. Adaug umorul şi bucuria ideii sculptate, care se transmit.

Dacă la început cei doi s-au împrietenit mai mult de nevoie, astăzi Gabriel Liiceanu îi spune lui Andrei Pleşu, într-un capitol despre întâlnirile esenţiale ale vieţii: „Sunt tentat să-i mulţumesc Anonimului care mi-a regizat, de pildă, întâmplarea întâlnirii cu tine. După cât se pare pe un fond de necesitate” (p.175).

Cititorii

Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii presupune un tip matur de lectură, cel mai greu, cel mai plăcut şi cel mai folositor: participarea efectivă la carte ca la un scenariu iniţiatic[1]. Ca să te schimbi pe parcursul călătoriei trebuie să fii şi tu acolo, înăuntrul întâmplărilor, să treci prin toate încercările alături de protagonişti. În Dialoguri de duminică e însă vorba de întâmplări ale spiritului, ca în Jocul cu mărgele de sticlă, de încercări ale gândirii, ale înţelegerii lumii, e o luptă corp la corp cu ideile şi cu limitele înţelepciunii. La fel ca personajul din poveste, cititorul va ieşi din carte schimbat, prinzând minte şi înţelegând mai bine pe ce lume se află.

Discuţia dintre cei doi autori-protagonişti s-a purtat iniţial într-un studio de televiziune şi într-un timp scurt, 50 de minute. Probleme de care „se sparie gândul” urmau să fie, dacă nu rezolvate, măcar bine circumscrise în acest interval. Dezavantajul s-a transformat în avantaj pentru că schimbul de idei are astfel intensitate maximă, e contra cronometru, deşi nu-i lipseşte nici graţia micilor divagţii, a râsului sănătos, a maliţiei prietenoase, a întorsăturilor ludice. (În treacăt fie zis, interbelicul Noica, înainte de a fi văzut vreun mic ecran, are cuvinte deloc elogioase şi de-a dreptul premonitorii la adresa a ceea ce presupunea că va fi în viitor televiziunea şi privitul la televizor.) Emisiunea a fost una de succes, cu toate că şi-a permis să nu facă nici o concesie ratingului.

Cartea deschide însă altă uşă. Cuvântul scris dă cu totul alt statut sau, în limbaj romantic, altă aură dialogului. Acum ideea se poate urmări în ritmul propriu gândirii fiecăruia dintre cititori, imaginea nu mai sabotează concentrarea la subiect, poţi reveni, poţi sublinia, poţi, într-adevăr participa, eventual cu note marginale, la ceea ce se dezbate în pagină. (Ca observaţie personală: am crezut că ştiu cartea dinainte, că nu mă va surprinde. M-am înşelat, experienţa a fost cu totul nouă.)

Dialogul

Este o carte de filozofie proaspătă şi sfidând deliberat jargonul, prima carte de dialoguri de tradiţie socratică din literatura română modernă (poate că pe urma vestitului Divan sau Gâlceava înţeleptului cu lumea a lui Cantemir) şi o carte de Bildung, de modelare lăuntrică a omului. Nu taclale şi doar într-un sens înalt stat de vorbă. În fond cea mai înaltă formă a statului de vorbă, care este dialogul orientat, cu miez. Deşi, desgiur, cu parteneri egali, nu ca la Platon. Acolo cel care întreba era mai-ştiutorul, spre deosebire de interviurile de azi când, în principiu, cel care întreabă e mai puţin ştiutorul. Aici e aşadar o tensionată egalitate între interlocutori.

Se pare că în muzică ţinta cel mai greu de atins este să nu „spui” truisme, dar să fii înţeles de orice om, cum reuşeşte Mozart, de pildă. Tocmai asta se petrece şi aici. Nimic nu e banal sau superficial, şi totuşi cartea poate fi înţeleasă de oricine (aproape). Se adaugă şi înţelegerea care vine din cărţile scrise de cei doi autori, topite în conversaţie. Locurile comune sunt alungate, ideile ştiute îşi arată altă faţă sau, pur şi simplu, ideile pe lângă care trecem fără să le băgăm de seamă devin dintr-o dată acute. Accentele se pun acolo unde trebuie şi grundul este solid filozofic, teologic, moral, ceea ce dă dialogului nu atât o valoare educativă, cât una de transmitere şi păstrare a culturii şi gândirii, din Antichitate până azi. „Conversaţia neîntreruptă”, cum a numit-o Horia-Roman Patapievici. Se înlătură astfel riscul provincializării culturii noastre, a deformării hărţilor ei până la comic şi rătăcire.

Pe lângă reverenţa făcută, prin titlu, dialogurilor platoniciene, ca prim model al discuţiei, mai există una către maestrul comun al interlocutorilor, Constantin Noica, de al cărui nume se leagă Eseuri de duminică, o carte care transcrie emisiuni radiofonice interbelice. Subtitlul, O introducere în categoriile vieţii, explică tema dialogurilor (grecescul kategoréo, „a denunţa” a evoluat spre sensul de „a face vizibil”.) Este vorba, cum se explică într-un limpede Cuvânt înainte, de încercarea de a stabili „nodurile vieţii”, iar apoi de a le şi descâlci.

Asemenea noduri ale existenţei, bune şi rele sau, cel mai frecvent, ambivalente, „acele câteva lucruri fundamentale în jurul cărora s-a învârtit, de milenii, viaţa omenirii” (p.58) sunt cele 18 teme de discuţie. În ordinea abordării: speranţa, prostia, invidia (cu ura pe care o atrage), frica şi calomnia. Urmează capitolul cel mai poetic, „Cei neştiuţi”, despre oamenii care ţin lumea pe orbită, şi care, precum măgarul pe Isus, îi poartă pe cei care o împing înainte, pe altă „spirală”, apoi un capitol despre trufie, frumosul capitol despre „miracolul întâlnirilor”, unul despre iubire, apoi educaţia, urmată de întrebările „De ce citim?” şi „Cum vorbim?”, capitolul dedicat ticăloşilor şi lichelelor, cel despre toleranţă şi intolerabil, cel despre moarte, parabolele răului şi judecăţii, ale pierderii şi regăsirii şi, în fine, capitolul final, pentru înseninare, despre râs şi umor. Nu se epuizează nodurile vieţii, desigur, dar cartea nici nu-şi propune aşa ceva.

Fiecare subiect are un ton al lui, pentru că temele dezbătute dau mereu altă temperatură şi încordare discuţiei. Cel mai dramatic, aproape dostoievskian, este cel despre invidie şi ură, în care încordarea între interlocutori e maximă şi e cauzată de ideea unei posibile (sau nu) uri legitime. Frumos este că atât aici, cât şi în alte capitole similare vorbitorii ajung la o coincidentia oppositorum, fac efortul de a găsi soluţia comună, acceptabilă pentru amândoi. În contrast, capitole de perfect acord sunt cele despre educaţie şi despre cărţi, în care nu se văd alte scăpărări decât cele ale inteligenţei. Răspunsurile la „De ce citim” se întorc frumos şi asupra propriei cărţi. Şi, pentru că moartea face parte din viaţă, şi „rostul morţii e să dea vieţii un rost” (p.340), unul dintre cele mai temerare capitole ale cărţii este cel Despre moarte, în care interlocutorii luptă cu imposibilul, cu cenzura transcendentă. Romantic este capitolul despre Miracolul întâlnirilor (încă de la titlu), iar nu cel despre iubire, şi pe bună dreptate: iubirea e mult mai restrictivă şi constrângătoare. Aici, în capitolul întâlnirilor, cititorul va putea să afle, între altele, metoda infailibilă prin care să vadă dacă o întâlnire este esenţială sau nu pentru viaţa lui sau invers, dacă el a fost esenţial pentru viaţa altuia (p.174).

Întâlnirea cu cărţile seamănă cu întâlnirea cu oamenii şi are aceleaşi categorii: cărţi care te orientează, care te dislocă, care te situează, care te modelează, cărţi de care treci rapid şi cărţi „de însoţire” (preiau tipologia propusă de Andrei Pleşu despre oameni). Mi-aş permite să adaug acele întâlniri care, înainte de orice, te bucură. Dialoguri de duminică este, cred, una dintre întâlnirile importante ale oricărui cititor cu mintea deschisă şi face parte dintre cărţile care te bucură, dar te şi modelează. Există atât în cazul oamenilor, cât şi al cărţilor un pericol: lipsa de atenţie, de timp sau de fler, prejudecăţile te pot face să ratezi catastrofal o întâlnire esenţială. Cu o diferenţă: cartea te aşteaptă oricât.

Bonus. Citate din capitolul Cei neştiuţi

• Marii anonimi, […] cei care, până la urmă, ţin lumea pe umerii lor. (G.L.)
• Diferenţa dintre bine şi rău este că răul e „legiune”, trebuie să fie amplu, dezlănţuit, abundent, în vreme ce binele poate răsturna balanţa chiar fără atuul cantităţii. (A.P.)
• Ar fi bine să fim atenţi la virtuţile [măgaru]lui, la măgarul din noi, neglijat sau dispreţuit, la cărăuşia pe care o datorăm comunităţii, ca şi la umilitatea cu care înţelege să intre în lume mesajul divin. (A.P.)
• [Neştiuţii] sunt cei care fac cu putinţă, din umbra şi discreţia lor, isprăvile extra-ordinare ale celor care trag lumea înainte. (G.L.)
• Marile capodopere ale artei medievale sunt nesemnate. E un anonimat asumat, un fel de penumbră sacrificială. (A.P.)
• Meritul este un dar, e un har, şi omagiul pe care-l aduce artistul nesemnând este un omagiu către sursa creaţiei lui. (G.L.)
• Am putea spune că modernitatea a apărut în clipa în care apare semnătura şi, odată cu ea, trufia creatorului. (G.L.)
• Spaţiul acesta care conţine epura ciocnirii dintre opinii diverse este logosul. (G.L.)
• Ştim foarte bine că lumea e făcută din două mari tipuri de mişcări: marşul comunitar şi, din când în când, câte o piruetă înnoitoare. Unii sunt buni la piruete, alţii sunt de neînlocuit la [cadenţă]. (A.P.)

[1] Tot scenariu iniţiatic am considerat într-o cronică literară, dacă-mi amintesc bine, şi povestea Păltinişului, din jurnalul publicat de Gabriel Liiceanu. Doar că acolo nu remarcasem şi intrarea cititorului în poveste alături de protagonişti.