Privirea tăcută

Asemeni unei nimfe ce nu poate evada din crisalidă spre a deveni fluture, adevărul despre genocidul indonezian din 1965 de la a cărui declanșare se împlinesc în aceste zile 50 de ani, se zbate-fără succes până acum-pentru a se metamorfoza în dreptate, în justiție. Regizorul Joshua Oppenheimer continuă, prin  The Look of silence (2014), o aventură cinematografică fascinantă și în egală măsură temerară, începută prin terifiantul The Act of killing. Dacă primul documentar se concentra pe fiziologia crimei și pe  descrierea patologiei emoționale a torționarilor, The Look of silence își îndreaptă atenția în egală măsură și asupra victimelor colaterale: familiile traumatizate de uciderea unor membri în sinistrul măcel.

Adi, personajul central, s-a născut din disperarea unei familii devastate de pierderea primului fiu, asasinat de una dintre echipele morții mobilizate pentru eliminarea presupușilor inamici (“comuniștii”) ai noului regim de dictatură militară. Apariția sa e providențială pentru familie, dar umbra morții fratelui necunoscut e un stigmat ce însoțește permanent privirea avidă de adevăr și compasiune a lui Adi, devenită laitmotiv al peliculei. Urmărită în cadre lungi, privirea lui Adi-de profesie optician ambulant- e o oglindă tăcută a durerii,  un strigăt mut al neputinței, perplexității și revoltei în fața seninătății atroce cu care torționarii, liberi și mândri de faptele lor, își deapană amintirile sângeroase în fața camerei de luat vederi. Investigarea acuității vizuale fizice, exterioare, devine aici pretext pentru sondarea vederii interioare, cea a conștiinței umane, morale, a pacienților-torționari.  Lumina adusă de ochelarii lui Adi e însă doar un fenomen fizic, neputincios și opac în fața beznei infernale  din conștiințele „curate” ale interlocutorilor săi.

 The Look of silence încearcă, cu  o disperare mută, să salveze memoria în fața tentativelor de alienare care o împresoară: alienarea memoriei tatălui matusalemic redus la o condiție larvară, amnezică, alienarea morală prin îngroparea memoriei, atât a celei individuale, cât și a celei colective ca rezultat al fricii generalizate de puterea represivă a statului și nu în ultimul rând alienarea demonică, ideologică, prin îndoctrinarea în școală a copiilor (inclusiv a fiului lui Adi) în spiritul unei istorii falsificate pentru legitimarea crimei.

Privirea lui Adi e mai mult decât oglindirea unei drame personale, ea exprimă uimirea primordială a ființei umane în fața voluptății gratuite a Răului de a produce neființă, haos. Iar în această cutie a Pandorei speranța pare resemnată. Durerea din film e însă demnă, senină, verticală, departe de orice zvârcolire orgolioasă și vindicativă.

Metafora fluturelui ce caută sa iasă din temnița devenirii sale spre un nou ciclu al vieții încheie –așa cum l-a început- un nou episod tulburător din călătoria infernală a lui “Josh”, regizorul,  (cum îi spun chiar actorii torționari cărora le-a câștigat încrederea) prin arhipelagul indonezian unde memoria se zbate să rămână vie, iar dreptatea încă așteaptă cu privirea tăcută.