De câtva timp face mici valuri în online proiectul deputatului Bogdan Diaconu, lider al Partidului România Unită care a supus dezbaterii publice înlocuirea denumirii oficiale de romi cu mai vechea și mult mai populara denumire de țigani. Principalul argument al demersului este confuzia pe care termenul rom (impus printr-o hotărâre din anul 2000) ar provoca-o în Occident, unde românii ar fi confundați cu romii, creându-le astfel prejudicii de imagine. Pornind de la imperativul iluminist al cetățeniei ca o condiție politico-socială a egalilor în drepturi, o pretinsă necesitate a diferențierii între două etnii ce împărtășesc aceeași cetățenie ar trebui să fie în prezent irelevantă din unghi democratic. Dacă această diferențiere sau confuzie se face totuși în Occident, se întâmplă fie dintr-o ignoranță scuzabilă, fie pentru că în societățile europene postcoloniale diversitatea etnică și rasială a favorizat menținerea unor clișee discriminatorii. În definitiv, sub umbrela cetățeniei române se ascund atât romii antisociali, cât și etnicii români spărgători de bancomate de pretutindeni sau „absolvenți” ai recent demascatei „academii a infractorilor”. Argumentul confuziei între români și romi ascunde o subtilă mentalitate apriori segregaționistă și demonizantă pornind de la premisa că o minoritate, cea romă, indiferent de numele cu care este identificată, este prin natura ei rea, culpabilă, iar confundarea cu majoritatea etnică românească o afectează pe cea din urmă.
Căutarea notorietății politice pare mai degrabă miza proiectului amintit, iar radicalizarea unei părți a societății românești, în căutare de țapi ispășitori pentru o tranziție fără sfârșit și o direcție mereu greșită în care ar merge România, oferă unei idei precum cea propusă iluzia încrederii și a susținerii populare. Survolând însă comment-urile de pe Facebook, nu mai ești atât de sigur că ideea e una iluzorie în societatea noastră: o majoritate covârșitoare a opiniilor exprimate validează proiectul, iar multe dintre ele debordează de isterie resentimentară ambalată în descalificante clișee jignitoare la adresa minorității ce trebuie negreșit supuse unei justițiare rebotezări. Astfel, lipsa unei conotații peiorative a cuvântului țigan, susținută în proiectul supus dezbaterii, e contrazisă chiar de reacțiile umorale, trădând puternice stereotipuri discriminatorii ale partizanilor virtuali ai deputatului Diaconu. Or, dacă denumirea de țigani s-a păstrat și continuă să fie atât de uzuală la noi, în ciuda oficializării celei de romi, e pentru că în câteva secole de folosire și-a păstrat autenticitatea, acumulând o din ce în ce mai evidentă încărcătură peiorativă. Moștenirea lingvistică nu înseamnă doar transmiterea unor sunete și înțelesuri imediate ale cuvintelor, ci și a unor microuniversuri de reprezentări ale unui cuvânt însoțite de stereotipuri profunde ce produc veritabile automatisme de reacție și gândire. Oricine poate verifica aserțiunea de mai sus printr-o introspecție sinceră în propriul univers de reprezentări : pronunțați în gând, pe rând, cuvintele țigan și rom și ascultați-le ecoul în forul interior al convingerilor și prejudecăților proprii. Veți sesiza cum cel de-al doilea e mult mai slab reprezentat, mai „aseptic” decât primul, căruia i se resimte încărcătura „patogenă”. Se poate repeta exercițiul, cu aceleași efecte, pentru etichetele jidan/evreu respectiv negru (eventual nigger pentru cei foarte tineri)/afro-american. Chiar dacă par inutile, cuvintele rom și afro-american au un rol de „igienizare” a mentalului colectiv afectat de rasism, un rol moral și compensator pentru comunități tarate de secole de robie/sclavie și care au dreptul la o lepădare de stigmate.
Responsabilitatea politicianului nu este de a petici societatea pe care o conduce cu false etichete reparatorii, ci de a însănătoși țesutul social prin idei și proiecte care pătrund în textura sa cea cea mai intimă, cea a demnității individului și a încrederii în celălalt, indiferent de rasă sau origine etnică. În sensul acesui deziderat integrator un splendid film documentar al Monei Nicoară, Școala noastră (2011), ce ar merita o mai bună vizibilitate, înregistrează un trist eșec al integrării școlare a unui grup de copii romi din Maramureș, victime ale prejudecăților și inerțiilor sistemului educativ și administrativ local. Pe lângă ipocrizia și comoditatea celor implicați, de ambele părți, lipsa încrederii în capacitatea unor copii de a fi schimbați duce la pierderea energiei inițiale și la colapsul proiectului.
Prejudecățile rasiste sunt extrem de greu de clintit, ele există, insular, chiar și în cele mai deschise societăți democratice. Apărută inițial ca reacție primară față de cel diferit („barbarul”, deci inferiorul) intoleranța a devenit rasism în momentul în care s-au căutat pretexte pentru „civilizarea”, în fapt cucerirea unor popoare, scop ce a făcut necesară inventarea unei ierarhii rasiale. În „Despre limită”, Gabriel Liiceanu plasează rasa și națiunea (tribul) într-un set de limite imuabile numit „fondul intim-străin”: sunt limite ce ne determină în mod absolut și care ne sunt în același timp străine, ne naștem în ele, fără voința noastră. Fiecare individ cu discernământ se identifică, conform lui G.Liiceanu într-un „mod spontan” cu limitele din fondul intim-străin și „tocmai această identificare este temeiul agresivității”. Rasismul, ca și naționalismul sunt în consecință, forme de agresivitate inerente identificării cu limitele proprii care odată activate, se transformă în superioritate, „în terorism al limitei proprii”. Cuvintele-stigmat au făcut totdeauna parte din arsenalul persecutorului generic. Ele au devenit distructive tocmai pentru că și-au găsit ecoul în imaginarul violent al mulțimilor frustrate și manipulate. Iată de ce pledăm mai degrabă pentru o „topire” a cuvintelor ce ascund potențialul atât de radioactiv al rasismului și al naționalismului pentru un mai bun acces la ființa umană liberă de orice determinare.
V-am descoperit atât de târziu, dar cu o încântare generată de lectura direct proporțională cu … întârzierea. Aveți un stil, ritm in construcția frazei, minunat. Despre subiecte, nec plus ultra. Umanismul eseului dumneavoastră îmi da curajul de a invita cat mai mulți compatrioți la reflectie inlacrimata pentru genocidul săvârșit pe malul lagunei Bugului de sud când urmașii robilor boierești și vai, mănăstirești, supraviețuitori ai deportării fără apă, au băut înnebuniți de sete din apa salmastră „contribuind” prin înfiorătoarea moarte la proiectul totalitar(cum altfel!) al purității etnice. Inca odată felicitări si mulțumiri, pentru neasteptata vară minunată, ce ma așteaptă, citindu-va eseurile. Cu deosebită considerație, Dușan Crstici
Totul bine si frumos in pledoaria „corect politica” a autorului, doar ca realitatea este ca romanii emigrati in Occident se confrunta cu aceasta grava confuzie, accentuata si de inlocuirea termenului „tigan” cu cel de „rom”. Intreabati romanii ajunsi in Occident daca sunt de acord cu aceasta situatie confuza si spre surpriza oricarui postulat „corect politic”, majoritatea covarsitoare nu da doi bani pe ideea de natiune civica prin care nu ar trebui sa se faca distinctii intre cetatenii romani de diferite nationalitati. Intrebati maghiarii din Romania si vedeti ce cred ei despre acest aspect, si nu ma refer aici la extremistii maghiari, ci la maghiarul de rand din Romania.
Una peste alta, ar trebui sa se gaseasca alt termen care sa nu creeze sau sa nu adanceasca si mai mult confuzia creata intre cele doua etnii, pentru ca, daca tot promovam cultura libertatii, ar trebui sa se ofere si instrumentele necesare respectarii demnitatii date de identitatea fiecarui individ!
In lupta pentru combaterea marii coruptii si a terorismului autoritatile din Romania si din alte state UE aproape ca ignora un tip de infractionalitate foarte vizibil partial specific aceste etnii; infractiuni pornind de la mici chestii antisociale ca specula si indisciplina in constructii precum si altele mult mai grave ce implica violenta cum ar fi camataria, proxenetismul, santajul, talharia, traficul de alcool, infractiuni legate de tva, incalcarea legilor electorale in cardasie cu autoritatile locale, etc. Acestea sunt de natura sa aduca mari prejudicii intregii societati si mai ales acestei etnii cu o cultura pronuntat necontinentala a carei rezistenta la integrare si de ce sa nu spunem la asimilare este foarte mare. Combaterea acestui tip de infractionalitate mult mai evidenta si deranjanta decat dijmuirea banului public de catre marii demnitari ar trebui sa fie o prioritate intrucat aduce mari prejudicii de imagine intregii etnii. Nu in ultimul rand duce la dezvoltarea de relatii de tip mafiot intre autoritatile locale, afaceristii locali, reprezentantii justitiei, ai politiei si se extinde pana la parlament prin alegerea unor membrii cu ajutorul acestei mafii. Autoritatile trateaza cu dubla masura anumite abateri si infractiuni sanctionand mult mai des majoritarul atunci cand construieste fara autorizatie de exemplu sau tulbura linistea publica decat pe minoritarul rrom lucru ce duce la acumularea nemultumirii majoritarilor si la actiuni ce fac si mai grea integrarea lor sociala. Tocmai toleranta mare la infractiunile specifice lor le aduce mari deservicii si sporeste ura populatiei majoritare. O solutie ar fi scoala obligatorie pana la 18 ani. Ea acum este obligatorie doar in teorie pentru ca sanctiunile nu sunt eficiente sau nu exista. Aceste sanctiuni ar trebui sa merga pana la incarcerare si decaderea din drepturile parintesti.