Discuţiile despre orele de religie la şcoală dau, la tema aceasta atît de sensibilă, deja un dosar impresionant şi este de aşteptat că dimensiunile acestuia vor creşte, în viitorul imediat şi mediu, într-un mod vizibil, dacă nu chiar spectaculos.
În ce mă priveşte, refuz să iau în calcul un refuz radical al acestor ore pentru ideea de educaţie instituţionalizată – cred că a ignora acest tip de cunoaştere este, în mod adînc, în defavoarea noastră ca fiinţe umane care nu vin – care nu venim din neant. Pe de altă parte, sînt atent şi, mărturisesc, sensibil şi la excesele care se pot contabiliza în sens opus atitudinii de respingere – mă pun pe gînduri şi uneori mă indispun tentativele de a reduce religia la problemele, poate că unele dintre ele psihanalizabile, ale unora dintre cei care sînt trimişi (dar nu neapărat „chemaţi”) să predea în şcoli (despre) această nu simplă disciplină, ci imensă sursă de bogăţie spirituală.
M-am întrebat de multe ori cum anume ar trebui să fie prezentată în şcoli religia şi trebuie să spun că nu sînt convins că deţin răspunsul impecabil.
Recent, o carte anume m-a ajutat să îmi pun încă o dată acestă întrebare şi, poate, să rotunjesc un răspuns mai mulţumitor decît altele de pînă acum.
Cartea se cheamă Dumnezeu, Iahve, Allah – 100 de întrebări ale copiilor despre cele trei mari religii monoteiste. E tradusă în mai multe limbi, după ediţia primă, devenită best-seller, din Franţa.
E o carte scrisă „la şase mîini” – de trei „pasionaţi de realitatea religioasă de astăzi”, Katia Mrowiec, Michael Kubler şi Antoine Sfeir.
E un volum care stă, aşa zicînd, pe şapte piloni, toţi fiind construiţi, cum sugerează şi subtitlul cărţii, plecînd de la întrebările copiilor: marile întrebări despre Dumnezeu, credinţa; viaţa de zi cu zi; rugăciunea şi practicile religioase; sărbătorile şi simbolurile; locurile sfinte; problemele actuale.
„Apariţia acestei ediţii în limba română, într-un context în care despre religie se vorbeşte în fel şi chip, este un prilej de bucurie. Căci, din păcate, în zilele noastre, religiile ni se arată de prea multe ori sub chipul rătăcirilor fundamentaliste şi sunt percepute ca o ameninţare pentru libertate. Cum să vorbeşti despre Dumnezeu cînd islamul pare să refuze democraţia, iudasimul se vede asimilat sionismului, iar creştinismul este respins din pricina dominării reale sau presupuse a societăţii?”, spune Preot Doctor Michael Kubler, o prezenţă foarte agreabilă şi adînc-eficientă în ultimii ani şi pe scena publică din România.
Şi continuă domnia sa: „răspunsul se află în această carte: despre Dumnezeu se poate vorbi prezentînd cît mai exact izvoarele şi practicile acestor confesiuni religioase, fără a le înfăţişa conflictual şi fără a le pune în opoziţie cu ceea ce fiinţa umană are mai bun în ea.”
Încă o dată, întăresc o idee pe care doar am sugerat-o mai sus: aş lua în calcul, la modul cel mai serios, această carte pentru şcoală.
