POZITIV septembrie -octombrie 2015

*Un citat: „înţelepciunea întreaga stă în răbdare: să ştii să suporţi lumea fără să uiţi perfecţiunea vastă în care ea se înscrie”. Este din Marguerite Yourcenar şi cred că merită să reflecteze la el chiar şi cei care nu au trăit suficient încît să îl ia în serios.

*Lucian Boia scrie un eseu despre Mihai Eminescu. Va urma, destul de curînd aşadar, o carte, o nouă carte care va marca spaţiul nostru public.

*În noiembrie, la Tîrgul de Carte din această toamnă, se va lansa volumul „Dialoguri de duminică”, sub o dublă semnătură: Andrei Pleşu & Gabriel Liiceanu. Va fi, cu siguranţă, una dintre loviturile editoriale ale acestui final de an. Un fragment scurt de acolo (decupat din minunata revistă de toamnă a Grupului Humanitas – revistă care se dsitribuie gratuit în librăriile Humanitas): „G.Liiceanu: De ce e atît de greu să recuperăm ceea ce, de-a lungul secolelor, în cea mai împlinită dintre civilizaţii, cea europeană, s-a numit „marea cultură a lumii”? De  ce nu simţim mereu nevoia să recuperăm valorile pe care s-a clădit „partea de sus” a omenirii. Andrei Pleşu: Pentru că nu le mai iubim. Şi pentru că atît instituţia respectului, cît li instituţia iubirii dezinteresate pentru valori şi pentru cultură sînt în criză. Or, unul dintre scopurile majore ale pedagogiei este să transfere, să distribuie iubirea profesorului pentru carte către iubirile diferenţiate ale elevilor”.

*Un proverb, un extraordinar proverb oriental: „cazi de şapte ori, te ridici de opt ori”.

*Mircea Mihăieş avansează decisiv cu cartea despre Ulysses. Un carţoi, de fapt – probabil peste 1.000 de pagini. Cîteva fragmente au apărut de curînd în „România literară”; aici, adică: http://www.romlit.ro/ulysses_aproape_de_final

*Abatele Pierre – „Doamne, de ce?”. Un volumaş de convorbiri cu Frederic Lenoir, una dintre acele cărţicele pe care le termin repede, cărora ştiu că nu le acord decît puţine zeci de minute de atenţie. Dar care îmi întorc, cel mai adesea, mult mai mult decît investiţia mea minimală de timp – îmi întorc timp cu sens. Din această carte: „revelaţia istorică le dă creştinilor responsabilităţi, dar ea nu este decît unul dintre aspectele unei revelaţii tainice, nevăzute, care priveşte pe orice om. Sunt convins că fiecare om este luminat de Duhul Sfînt: şi, de cînd există oameni pe pămînt, conştiinţa fiecăruia dintre ei se va fi trezit, ascultînd de îndemnul Iubeşte!

*Vodolazkin, venit pentru a doua oară în România (ocazie cu care i-a apărut şi al doilea roman în limba noastră), săli pline – în două seri consecuvinte – la ieşirile sale publice. Mare scriitor, uriaş! Şi e abia la începutul unei cariere care se anunţă extrem de promiţătoare.

* Un fragment dintr-un fel de poem, folosit ca motto într-o carte despre Iran şi dictatura şahilor de acolo: „Doamne Sfinte, / oare Tu pui întotdeauna / suflete potrivite în oameni potriviţi? / Şi nu te înşeli niciodată, nu-i aşa?”

*Într-un extraordinar roman al unui scriitor catalan – ambele, descoperite cu totul întîmplător: ”Ne reconstruim trecutul după măsura capacităţii noastre de a supune imperiul sacrosanct al raţiunii ceea ce am trăit. Dacă există vreun lucru, şi fără îndoială că sunt cîteva, pe care nu reuşim să-l încadrăm în perimetrul raţionalului, atunci sărim peste el şi încercăm totodată să ne convingem că nu este cu adevărat important. Cînd de fapt asemenea lucruri sunt singurele esenţiale, întrucît misterul naturii lor condiţionează trecerea noastră pe căile întunecate ale vieţii”. Cartea se numeşte „Marea nu e niciodată singură”, iar autorul – Robert Saladrigas.

* 100 de cărţi traduse – o performanţă extraordinară pentru care Micaela Ghiţescu a primit foarte recent, fiind şi singurul român cu o asemenea distincţie, cel mai înalt ordin civil portughez, Ordinul Infante Dom Henrique Despre această operă monumentală de traducător, Mihai Zamfir în România literară: „Puţini autori români se pot lăuda cu înscrierea numelui lor pe coperţile atîtor volume ca brevetata traducătoare din portugheză. Ea şi-a încununat performanţa întinsă pe decenii cu o extraordinară culegere de memorii, recapitulare a unei vieţi dificile, al cărei unic suport– în momentele dramatice– l-a reprezentat operaţiunea magică a trecerii marilor cărţi dintr-o limbă străină în română.

Curios destinul acestei fete de bună familie bucureşteană, excepţional înzestrată intelectual, avînd posibilitatea de a învăţa încă din copilărie cîteva limbi europene de largă circulaţie şi căreia i se deschidea în faţă un orizont promiţător; instaurarea regimului comunist i-a retezat brusc speranţele. În locul poziţiei la care spera şi la care ar fi avut dreptul, a ajuns foarte tînără în închisoare sub acuzaţia, astăzi rizibilă şi absurdă, de a fi purtat corespondenţă cu un profesor francez a cărui elevă fusese. Şocul suferit atunci i-a transformat apoi tinerei fete în calvar o bună parte a vieţii – în calvarul umilinţelor de tot felul, al imposibilităţii de a ocupa o funcţie potrivită pregătirii, al situaţiei de paria social îndurată de orice fost deţinut politic.

Supremă consolare însă – traducerea concepută ca o soluţie de salvare. Tînăra poliglotă a început să traducă nu din limbile pe care le ştia de copil, ci tocmai din portugheză, idiom învăţat tîrziu, în condiţii de autodidact. ”

*O imagine extraordinară într-un poem de Robert Şerban: „uneori / Tudor şi Crina pleacă de la mine / unul lîngă altul / fără să mai privească înapoi / fără să-mi facă vreun semn // simt atunci cum single se mi scurge / brusc / prin mina stîngă / şi prin mîna dreaptă. Poemul se cheamă „Hemoragie” şi e parte din cel mai recent volum de versuri al lui Robert Şerban, recent apărut la Cartea Românească, „Puţin sub linie”.

*Nu e o veste bună în sine, dar e de bine fiindcă se spune adevărul. De altfel, şi eu cred acelaşi lucru dimpreună cu cel care îl enunţă în frazele următoare (Theodor Paleologu):  „ştiu din interior că multe dintre deciziile din politica româneascî sunt luate din prostie, deşi lumea crede că sunt puse la cale, că există cine ştie ce combinaţie. Nu, e pur şi simplu tîmpenie crasă”. Cum spuneam – e bine ca adevărul să triumfe!

*Gabriel Liiceanu despre ce va fi, în noiembrie, la Tîrgul de Carte: „Pe 21-22 noiembrie se fac marile lansări. Se întâmplă lucruri care în imediatul vieții noastre nu sunt sesizate ca făcând parte din istoria imediată.

Important la aceste târguri este când se nasc evenimente care vor face istoria culturii acestei țări. Va fi lansat ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu. Va fi una din cărțile mari ale culturii române și a culturii lumii. Cărtărescu este unul din marii scriitori ai lumii, după gustul meu.”

*Conservatorism sănătos. Grigore Moisil: „Sunt colecţionar. Îmi plac gândurile vechi, uzate, cu zimţi roşi ca o monedă antică. Îmi plac sentimentele vechi, parfumate şi tari ca un vin de rasă. Îmi plac vorbele vechi, sonore ca o vioară ofilită.”

*Descoperită abia de curînd, proza lui Adrian Oprescu. Vărul real al lui Gabriel Liiceanu – cu volumul, bimemeritat mult discutat la data apariţiei sale, „Vărul Alexandru şi alte povestiri”. O bijuterie de stil, etică, istorie. Şi, între altele, o elegantă pereche de palme peste faţa celor care spun că în comunismul autohton a fost bine, mult prea bine. O carte pe care o aşez, cu drag sub emblema „eticii neuitării”.

„Unitîndu-mă înapoi la ce am trăit, m-am simţit cuprins de două revolte:” – scrie Adrian Oprescu. „Oare nimic din experienţele unor generaţii nu se poate transmite generaţiilor următoare? Pe tineri nu îi mai interesează ce au păţit cei mai vîrstnici, cu atît mai mult dacă necazurile acestora au fost înghiţite de trecut. Acum nu mai avem necazuri, ci griji, unele care ţin de firescul vieţii: cum să ne aranjăm mai bine, cum să ne facem viaţa mai plăcută şi – de ce nu? – cum să ne îmbogăţim. Dinlăuntrul acestor preocupări îţi e greu să crezi că otrava cu care a fost împroşcată omenirea poate fi reactivată. Acum, nu mai are importanţă. Vom vedea cînd va fi cazul. Dacă va fi. Pînă atunci, ceea ce s-a petrecut cu părinţii sau cu bunicii noştri este treaba cîtorva curioşi şi, poate, a unor istorici.

Altă constatare revoltătoare am făcut-o uitîndu-mă la cei păţiţi. Unii nu au înţeles ce li s-a întîmplat. Alţii au înţeles, dar nu îşi pierd timpul să povestească sau să scrie, deşi ar putea să o facă. Pe cei complet lipsiţi de talent de povestitor, îi iert. Alţii, cei mai caraghioşi, umflă ce povestesc şi vor chiar să-i facă pe ascultători să creadă că au fost în mai multe locuri în acelaşi timp. Tot în categoria caraghioşilor intră cei care cred că suferinţa în sine este un merit; sau că, dacă au suferit, au căpătat nişte calităţi aparte şi, mai rău, că acestea le-au dat dreptul să joace un rol politic important. Aceştia, cred, nu merită iertaţi. Ei fac altora un rău, fără ca măcar să aibă scuza că îl întorc celor de la care l-au primit”.

*Extraordinară prezenţa şi extraordinar discursul lui S Rushdie la Tîrgul de carte de la Frankfurt, cel mai mare tîrg de profil din lume. Şi foarte binevenit eseul doamnei Rodica Bider în „România literară” – un eseu în care este rezumată şi prestaţia lui Rushdie: „Rushdie a fost întru totul îndreptăţit să afirme în discursul său că şi azi a publica poate trece drept un act belicos deşi scriitorii nu sunt războinici. Este convins că libertatea de opinie şi libertatea cuvântului ar trebui să constituie nucleul drepturilor omului, că fără această libertate, nici celelalte drepturi nu pot exista, dar descoperă cu dezamăgire că nu numai violenţa, terorismul, fanatismul, primejduiesc libertatea cuvântului ci şi autocenzura practicată în lumea liberă, civilizată, în numele corectitudinii politice. Simplul act al cenzurii lezează natura umană.

Salman Rushdie identifică în anumite mecanisme de receptare o bizară mezalianţă între reflexele unui segment al stângii europene şi dogmele unor corifei radicali ai islamului. Când o ideologie se erijează în religie, occidentul este dispus să treacă cu vederea , sub pretextul respectului faţă de un anumit specific cultural, expresiile de intoleranţă şi ură conţinute în mesajul religios faţă de femei, de evrei sau de alte categorii. Ceea ce-l şi face pe scriitor să se simtă chemat să susţină cu vehemenţă caracterul universal al libertăţii de opinie. Cât despre artă şi literatură, ele nu sunt autarhe, ci legate de societate, de politică, de religie. În ochii dictatorilor care vor să controleze mersul istoriei, ele sunt suspecte, ba chiar primejdioase. Dacă potentaţii au reuşit să anihileze scriitorii primejdioşi, operele lor au traversat nealterate, epoci şi secole. Metamorfozele lui Ovidiu, care azi în ochii unor fanatici partizani ai hipercorectitudinii politice ar fi imorale, au supravieţuit glorios prăbuşirii Imperiului Roman, scrierile lui Osip Mandelstam au înfruntat stalinismul, cele ale lui Federico Garcia Lorca, fascismul spaniol. Exemplele invocate l-au însufleţit pe Salman Rushdie să lanseze şi un apel în favoarea apărării scriitorilor proscrişi de dictaturi şi fanatisme, să susţină dreptul, dacă nu chiar datoria literaturii, de a incomoda spiritele conformiste, mentalităţile retrograde, structurile sociale şi politice anchilozate. ” Integral, aici: http://www.romlit.ro/politica_i_literatura_-_marginalii_la_trgul_internaional_de_carte_de_la_frankfurt_pe_main

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *