Spirit și materie (II)

Materia, cu toții suntem de acord, în modul cel mai comun de percepție, este supusă morții. Materia are un început, chiar dacă simultan cu spiritul (fătul, încă din faza embrionară, este materie și spirit), și, conform unui fir de gândire logic, în mod necesar va avea și un sfârșit. Spun necesar pentru că de necontestat este clipa morții noastre. Materia ce mă definește ca unicitate, ca individualitate ipostatică irepetabilă în raport cu ființa tuturor celorlalte individualități, care este identică cu ea însăși, mă derută profund prin gluma pe care mi-a șoptit-o viața, în clipa conceperii mele, când mi-a sugerat să râd că moarte nu există. Conceput ca materie și spirit credeam că sunt veșnic așa, fără sfârșit, și iremediabil complet într-un univers incomplet. Acum îmi vine să râd mai degrabă la glumele morții, râzând că viață nu există, văzând cum mă scufund, secundă cu secundă, în pământul incomplet din care m-am născut.

De unde acest „pământ incomplet”? De ce este incomplet? Pentru că nu are spirit, și pentru că numai eu sunt pământ și spirit. Cum este posibil să mă nasc dintr-un pământ incomplet având o completă alcătuire, perfecțiunea să se nască din imperfecțiune, eternitatea din timp, spiritul din materie, omul din maimuță? Imposibil.

Este totuși posibil să credem că suntem organizați după legile pământului care nu ne vrea aproape de spirit? Este posibil ca materia să fie unica noastră mamă și să restrângem spiritul în condițiile materiei? Ontologic acest lucru este imposibil, deoarece, atunci când îmi sărut iubita, timpul se eternizează, pământul respiră, materia se spiritualizează. Dar așez invers intrebările: este totuși posibilă restrângerea materiei în condițiile spiritului? Este posibil ca legile spiritului să nu ne vrea aproape de materie? Răspuns: ontologic acest lucru este imposibil deoarece, atunci când îmi sărut iubita, eternitatea coboară în timp, viața în pământ, spiritul se materializează, se concretizează. Rezolvare: pentru ca materia să cunoască spiritul, trebuie, ca rămânând materie, să bată la porțile spiritului; iar, pentru ca spiritul să cunoască materia, trebuie, ca rămânând spirit, să bată la porțile materiei. Aici este cheia.

Dacă spiritul se autonomizează și se privește exclusiv pe sine prin sine, atunci materia se diminuează, dar nu dispare. Dacă materia se autonomizează și se privește exclusiv pe sine și prin sine, atunci spiritul se diminuează, dar nu dispare. Nu dispar pentru că, ele două, sunt inseparabile în ființa lor. În aceste condiții își face loc principiul luptei, al răfuielii, ca unic mod de rezistență una în fața celeilalte. Așa apare moartea. Moartea materiei, sau moartea spiritului? Nici una, nici alta. Ci moartea luptei. Moartea răfuielii. Când mor cu trupul, mor cu materia. Când mor cu spiritul, mor cu sufletul. Se moare cu lupta dintre trup și suflet, dintre materie și spirit, și se reactualizează condițiile existențiale ale fiecăreia dintre ele.

De fapt, eu nu mă nasc în lume cu condamnarea la moarte a materiei (ceea ce ar fi dus la negarea spiritului), ci a luptei ei cu spiritul. Interesant este faptul că, moartea mea este direct legată de moartea materiei, nu a spiritului. Vizibilă este stricăciunea materiei, nu stricăciunea spiritului. Când spui „omul acela a murit”, primul gând sare la dispariția lui din această lume, moartea trupească; dar când spui „omul acela e mort cu sufletul”, primul gând sare la ușurarea că nu a murit cu trupul. Ceea ce mă interesează aici este problema existenței materiei și a spiritului în nerăfuiala lor.

Ideea de bază este următoarea: spiritul nu poate exista în afara materiei decât ca răfuială cu materia, și viceversa. Lucrul acesta nu trebuie să ducă la confuzia că cele două, materia și spiritul, sunt unl și același lucru. Eu nu cobor, ca minimalizare calitativă, spiritul în materie, ci, ca pătrundere în ea. Materia este perisabilă pentru că se luptă cu spiritul, și spiritul este abstract pentru că se luptă cu materia. Antichitatea considera cunoașterea lucrurior sensibile ca fiind inferioară celei intelectuale (Dumnezeu dă sens materiei=materia este neimportantă), iar Modernitatea considera cunoașterea lucrurilor sensibile ca fiind superioară celei intelectuale (Dumnezeu nu există pentru că nu Îl percep, e abstract pentru că e „dincolo”=spiritul e neimportant; divinizarea materiei=industrializarea excesivă).

Nu relativizez spiritul dacă îl păstrez spirit și îl cobor în materie, și nici nu relativizez materia dacă o cobor în spirit. Termenul „cobor” se observă cât de relativ este. Nu cobor pe nimeni nicăieri. Le păstrez locul, dar unite.

Problema noastră este că, fiind sub legile răfuielii ca unic mod de păstrare și de edificare a propriei identități (eu trebuie să apăr adevărul, în loc să îl afirm=ura între oameni), nu putem înțelege cum este posibilă o unire despărțită, o separare inseparabilă, o amestecare fără omogenizare, o spiritualizare a materiei. Nu putem să înțelegem pentru că spiritul a impus granițe materiei fiindcă spiritul se simțea amenințat de auto-izolarea materiei prin simțuri (trup, plăcere), iar materia se simțea amenințată de auto-izolarea spiritului prin abstracțiune (ideologie, mister, taină).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *