Interviu TIA ŞERBĂNESCU: „Literatura e, probabil, cea mai fericită întîlnire din viaţa mea”

 

Dialog exclusiv Lapunkt între Tia ŞERBĂNESCU şi Cristian Pătrăşconiu

 

Cine este Ecaterina Iftime?

(rîde)Eu, Tia Șerbănescu. Iftime e numele meu de căsătorie. Și, ca să te încurc și mai tare, o să spun și că, atunci cînd m-am născut, mă numeam Ecaterina Oprea. Am fost înfiată de familia Șerbănescu și am devenit Ecaterina Șerbănescu – de aici, Tia Șerbănescu. Mi s-a spus Tia de cînd eram mică, la țară, în comuna Sărățeni; Ecateriana era prea lung, Tia venind ca o prescurtare de la acest prenume. Asta, deși în sat, prescurtările de la Ecaterina – căci era un nume destul de frecvent – erau Tincuța, Tica, Ticuța. Nu știu cui i-a venit ideea să îmi zică Tia, dar așa a rămas, m-am obișnuit și mi-a plăcut foarte mult. La 4 ani, prin adopție, am devenit Șerbănescu, iar numele meu era prea lung – Ecaterina Șerbănescu. Suna așa, ca Ecaterina Andronescu…Nu mai termini să îl mai rostești. Am ales Tia Șerbănescu. Așa am debutat în presă și așa mi-a rămas numele de „scenă” pînă astăzi. M-am obișnuit cu acest nume și, mai mult decît atît, au fost momente importante în viața mea cînd mi-a prins bine. Mai precis: m-am felicitat pentru că am ales să semnez ceea ce public cu acest nume pentru că mi-a apărat familia de mai multe atacuri la adresa mea.

Numele ca un scut…

Da. Mi-a apărat familia. Mi-a apărat oamenii din jurul meu în momente grele, i-a păstrat într-un cocon de mătase, ca să zic așa. Sau într-un con de umbră. În 1990, de exemplu, era cam periculos pentru fiul meu sau neplăcut pentru soțul meu să citească tot ce s-a scris cu ură și amenințător despre mine. Chiar și așa, cei care știau, îi mai ziceau soțului meu – “cum e cu scorpia aia în casă?”. Mama mea, cînd se ducea la coafor  unde toată lumea era, în 1990, cu pozele lui Iliescu și Roman înfipte în oglindă, tremura toată de frică pentru că le auzea vorbind – ele nu știau că e mama mea -, tremura cînd le auzea: “dacă aș prinde-o odată pe Tia Șerbănescu aia, ce i-aș mai smulge eu părul din cap, să se învețe minte odată și odată…”. Numele meu m-a apărat și i-a apărat pe cei din jurul meu. Ei au fost în afară. Ce a fost să îmi revină mie, ce mi-a fost dat – și în bine, și în rău – în activitatea profesională, a venit pe partea profesională, a venit pe numele meu, cum s-ar spune. Zona personală, zona intimă a fost protejată. O decizie de moment – așa cum am stabilit că voi semna, cînd am debutat în presă – s-a dovedit a fi, iată, foarte inspirată. Și, de altfel, am rămas în continuare convinsă că aceste două vieți – cea profesională și cea personală – trebuie să fie separate. Nu cred, de fapt, că am să mă obișnuiesc vreodată cu ceea ce văd și vedem din ce în ce mai des în ultimii ani: excesul de intimitate etalat în spațiul public. Nici scotocirea prea adîncă în viața personală nu mi-a plăcut niciodată.

Tia-Serbanescu

Cum a început să scrie Tia Șerbănescu? De cînd și cum?

Din clasele primare. Am început să scriu poezele dintr-astea într-un picior, cum le fac toți copiii, cu rime la îndemînă. Dar țin minte perfect: aveam impulsul de a scrie. Nu era ca la citit – aici nu era datorie, era pornire. Momentum. Toți în jurul meu au fost surprinși cînd, fiind în clasa a V-a ori a VI-a, atunci cînd toată lumea te întreabă “și ce vrei tu să te faci cînd vei fi mare?”, toți au fost surprinși cînd le-am spus că, după ce pînă atunci ziceam că vreau să fiu mecanic ori medic, brusc am decis că vreau să mă fac critic literar. Nu scriitor, ci critic literar!Nu știu de unde citisem această sintagmă – cred că prin vreo revistă, ceva de genul ăsta. Dacă ziceam scriitor, se speria toată lumea; așa că, mai modestă, am spus “critic literar”. Și mie mi se părea puțin cam mult. Instictiv am ales o formulă care să mă plaseze în zona literară, dar nu cu foarte multe obligații. Unii se uitau la mine, cînd am spus asta și întrebau ce e asta, alții se cruceau. Tot atunci făceam reviste.

Cum făceai reviste? Ce reviste?

Am citit undeva că și Manolescu, cînd era mic, făcea reviste. Făcea cu fratele lui un ziar de familie. Eu luam o coală din asta, format A 4, și o făceam revistă. Îi puneam titlu: țin minte că se chema “George Coșbuc”. Nu știu de unde mi-a venit să îi pun numele ăsta; probabil că asta citeam atunci mai atentă. Înăuntru, făceam versuri, epigrame, desenam caricaturi. Scot numărul 1, numărul 2, am scot cîteva numere.

Se poate spune că ai debutat în revista “George Coșbuc”, nu?

Da, acolo am debutat. Pe urmă, am început să scriu sub influența romanelor polițiste. A fost o vreme cînd îmi plăceau romanele polițiste foarte mult. Nu mai știu cum se chemau – de 15 lei sau așa ceva. Plus, desigur, polițistele sovietice care apărea pe bandă rulantă atunci, cu comsomoliști din ăștia viteji care prindeau cîte un fascist și îl pedepseau. Stiletul  cred că se chema un roman din ăsta. Plus Cireșarii lui Chiriţă, plus La miezul nopții va cădea o stea de Teodor Constantin. Am scris prima oară o nuvelă care se chema Inelul albastru. Ceva polițisto-cireșărească așa…Aveam o vecină care asipra să devină studentă la filologie, la Litere. Venea la noi în casă foarte des, și nu numai ea, dintr-un motiv foarte simplu: noi eram singura familie din tot cartierul care avea telefon. Cine avea o urgență, să dea un telefon, venea la noi. Și vecina asta venea la noi – era într-o idilă, deci avea o urgență. Și într-o zi, zice: “ce tot scrii tu acolo?”I-am arătat paginile scrise și atunci ea mi-a zis: “ia dă-mi-le, că eu fac meditații cu Augustin Z.N.Pop”. A luat nuvela și a dus-o lui Augustin Z.N.Pop. A  venit de acoloși mi-a spus că Z.N.Pop i-a zis că “după grafie chiar, se vede că e  ființă inteligentă. Are ceva. E ea copilăroasă, dar promite, promite ceva”. Mi-a dat puțin curaj. Așa că m-am apucat de un roman.

La vîrsta de?

13 ani? Da, cam pe atunci.

Tîrziu!

Da, cam tîrziu! (rîde) Dar am respectat succesiunea logică: poezie, nuvelă și abia apoi, roman. Romanul se chema “Dimitrie Catarg”. După modelul “Mitrea Cocor”! Se înțelege de la o poștă că era tot cu un erou din ăsta cu intenții bune, cu gînduri generoase, care luptă cu trecutul moșieresc și fascist, trecut care nu ne lasă să ne dezvoltăm. În treacăt fie spus, deși nu chiar în trecăt: perioada în care am fost pionieră și pînă să ajung la liceu, pînă pe la ultimii ani de școală generală a fost aceea în care eu pot să spun că am crezut în comunism. Atunci chiar am crezut. Din cauza lecturilor – citeam literatură sovietică în draci -, vedeam multe filme sovietice, taică-miu fusese ilegalist (fiind orfan, intrase în fabrică de mic și acolo, cu Chivu Stoica, dar și cu alții se alăturase cauzei comuniste). Tatălui meu i-a trecut însă repede; după ce au luat comuniștii puterea și după ce pe el l-au pus director la Uzinele 23 August (de aia aveam telefon), l-au arestat. Motivul? A corespondat în secret cu sora lui, care era în Germania, se măritase acolo, plecase în Germania cînd s-au retras nemții. Oficial, nu putea coresponda cu ea, așa că a trimis prin cineva scrisoare, a primit scrisoare prin acel cineva și tot așa. Pînă cînd a fost prins; urmarea – a fost arestat. L-au și exclus din partid; întotdeauna, la mine, la rubrica mea scria “Probleme. Tata, exclus PCR”. Și l-au trecut la munca de jos, muncitor, îndărăt la EnergoReparații. Ca atare, se lecuise. Dar lecuirea lui a coincis cu perioada mea de “stalinism”. Aveam vreo şase ani. Vîrsta ideală ca să crezi în aşa ceva. Atunci s-au întîmplat și cîteva chestiuni oarecum nostime, ca să zic așa. Pînă să și-o ia bine de tot, tata avea în casă, ca activist hotărît, toate cărțile astea ale lui Lenin și ale lui Stalin. Culese frumos, legate frumos, cu mătase. Eu, de multe ori, mă jucam cu ele. Și odată m-am jucat mai altfel cu ele, cu una dintre ele. Am luat o poză cu Stalin dintr-una dintre ele. Și, mai ții minte gazeta pe care o făceam – “George Coșbuc” -, ei bine, în gazeta aia erau și poze. Am luat poza cu Stalin, am rupt-o din carte și am pus-o cu totul la gazeta de perete. Aveam o gazetă de perete în cameră. Ca să mai ilustrez paginile gazetei, am luat și poza cu Stalin. Fiind vară, deci o căldură îngrozitoare, Stalin avea, în carte o șapcă mare pe cap. Și mi-am zis că nu e în regulă. Vară, cald – deci, am decupat șapca. Prea cald – l-am editat puțin cu foarfeca. L-am pus la gazetă, ediție de vară, fără șapcă, dar numai cu jumătate de cap – de la editare! Cînd a venit tăică-miu și l-a văzut pe Stalin decapitat pe jumătate aproape că a înlemnit. S-a îngălbenit! Mai ales că, așa cum ți-am zis, la noi veneau mulți – din cauză de telefon. Am încercat eu să îi explic că era vara, că îi era cald – nimic! Mi-a spus să nu mai fac niciodată așa ceva. Niciodată! A rupt toată revista imediat. “Să nu mai faci asta niciodată! Vrei să mă aresteze din nou?”

Deci, roman. Primul roman. Dintre sute de…Dimitrie Catarge!

Da, roman. Am scris, cred, vreo 5-6 caiete. Din alea mici, așa. Mă așezam cu tocul, cu călimara – cum era pe vremea aceea. Și dă-i și scrie! Partea nostimă era că, pe stradă, acolo unde eram liderul de grup, colegii mei de joacă veneau și  mă solicitau “Tia! Tia! Tia! Tia nu vine să se joace, nu o lăsați să vină cu noi să se joace?”. Maică-mea spunea așa: “Nu. Tia concepe! Mai tîrziu, vine mai tîrziu. Acum concepe”. Am conceput, cum spunea mama, vreo 5-6 caiete cu Dimitrie Catarg ăsta…

Cum ai spune despre tine că eşti: mai mult scriitoare sau mai mult publicist-jurnalist?

Jurnalistă. Deşi,  cel mai mult şi cel mai mult, eu sînt cititor. Eu sînt cititoare şi de vocaţie şi de meserie; citind, înveţi şi să citeşti profesionist. Înveţi cum să citeşti bine, cum să depistezi lucrurile proaste dintr-o carte. Chiar şi o carte slabă te învaţă cum să citeşti. Eu aşa mă definesc mai degrabă: sînt o cititoare. Şi nu citesc doar cărţi. Eu, şi cînd văd un film, citesc filmul acela; cînd mă uit la un tablou, îl citesc de fapt. Îj jurul acelui tablou, eu citesc sau inventez sau încerc să ghicesc o întreagă poveste. Aproape că îmi vine să zic că şi atunci cînd ascult muzică, de fapt, o citesc. Şi pot să zic asta: eu citesc muzica, eu citeam muzica. Cîndva, am avut o perioadă în care am ascultat foarte multă muzică; o citeam de fapt. Am avut perioadele mele: de muzică, de teatru, de cinematograf şamd. Dar cititul a rămas ca o constantă. Şi aşa va rămîne mereu. Pasiunea aceasta a fost fără pauze. Cu ea a început, ea pare că a devorat alte pasiuni, ea va rămîne. Deci, sînt o cititoare. Uite, chiar şi azi, acum, cînd – vorba aceea – trăiesc, eu tot asta fac, de fapt: citesc. Apoi, acasă, de-abia aştept să developez naraţiunea, să o aşez mai bine în pagină, să văd ce e textualitate, ce e intertextualitate, ce semnificaţie există acolo…

CP: Cum şi cînd ai început să citeşti ziarele? Cum începe, de fapt, povestea ta – foileton, aşa zicînd – cu ziarele?

Culmea! Deşi am învăţat să citesc pe ziare – citeam, la început, Informaţia Bucureştiului şi Sportul popular – mult timp nu am mai citit ziare. Deloc! În liceu însă, am început să citesc reviste literare: Gazeta literară şi Contemporanul. Aceasta, pentru că…doamna Litman. Nu îi spuneam „tovarăşa”; interesant…Îi spuneam, cu toţii, doamna Litman. Doamna venea la ore cu reviste literare. Era dăruită să predea literatura. 1960, 1961: atunci se întîmplau toate acestea. Odată, ţin perfect minte, a venit într-o zi la clasă şi avea cu ea Gazeta literară. Nu mai ştiu ce ar fi trebuit să facem, conform programei. Şi a zis: închideţi manualele! Azi nu vorbim despre ce este în manual. Astăzi vreau să vă citesc o poezie din această revistă. O poezie de Tudor Arghezi. A scris – ne zice atunci doamna Litman – o poezie extraordinară şi vreau neapărat să v-o citesc. Şi începe să ne citească: „De-abia plecaseşi / te-am rugat să pleci / te urmăream de-aa lungul molatecei poteci / pîn-ai pierit la capăt, prin trifoi / nu te-ai uitat o dată înapoi / voiam să pleci, voiam şi să rămîi / nu te oprise gîndul cel dintîi / nu te oprise gîndul fără glas / de ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?”

E un poem, cred, perfect…

Da, da…Vezi cum a intuit starea noastră? Cum a intuit că nu are cum să nu ne placă? Cînd am ascultat-o, am întepenit. Clasa aia a mea, care era destul de zburdalnică, a înţepenit dintr-odată! De atunci, m-am dus şi am cumpărat Gazeta literară în fiecare joi. De la Arghezi, am început să iau revista şi tot de atunci ţin minte această poezie minunată. La fel s-a întîmplat în cazul Contemporanului. A venit la clasă cu revista şi ne-a zis: are Călinescu o tabletă în acest număr, vreau neapărat să v-o citesc. După acel moment, în fiecare vineri,m-am înfiinţat la chioşcul de ziare, şi am cumpărat Contemporanul. La noi în cartier la chioşc, din cele două reviste nu aduceau multe exemplare. Unul sau două numere pentru fiecare titlu. Trebuia să fii mereu primul ca să fii sigur că vei apuca revista. Joia şi vinerea eram dis-de-dimineaţă la chioşcul de ziare; era la distanţă bunicică, lîngă Uzina Republica. Unde se termina tramvaiul, mai precis, acolo era şi chioşcul; dar departe de casa în care locuiam. Ani de zile am citit aceste reviste cu sfinţenie, ba chiar am stat şi la coadă pentru ele. O singură dacă nu am prins una dintre reviste. Venise un exemplar, dar cineva mi-o luase înainte; ce dramă a fost pentru mine atunci.

De-abia plecase…revista…

Da, de-abia plecase. Oricum, nu l-am mai prins. Însă, ziare nu citeam şi nu am citit mulţi ani de-a rîndul. Am intrat în facultate – nici atîta! Nu am citit nici un ziar. Dacă mă întrebai atunci, probabil că nici nu ştiam să răspund ce ziare există. Nu mă interesau. Viaţa mea era literatura. În facultate, şi am avut o promoţie cred eu că foarte bună, ne interesa doar literatura; trăiam literatura, trăiam pentru literatură. Era ca şi cum am fi stat sub un clopot. Un clopot, adesea, magic. Ne bucuram de fiecare carte frumoasă pe care o citeam, ne bucuram de fiecare carte pe care o găseam. Ţin minte – aveam un coleg, Gigi Mincă. Ei bine, colegul ăsta îşi făcuse o relaţie la un anticariat. Avea un prieten bun, un anticar bătrîn. Anticarul îi împrumuta cărţi; Gigi nu avea aşa mulţi bani ca să le cumpere. Cînd avea bani la bursă, mai luat cîte una; de regulă însă, le împrumuta. Şi venea cu ele la şcoală, la facultate. Venea cu exemplare vechi. Blaga, de exemplu – o sărbătoare! Era la index. Doar spre sfîrşitul facultăţii a apărut o ediţie de George Ivaşcu. Citeam, cum se spunea în epocă, pe sub mînă. Aveam cartea aceea de Blaga o zi; poate nici atît, cinci ore doar…Odată, ţin minte, mi-a dat Treptele luminii, în ediţia veche. Cîteva ore doar, zice, că mîine trebuie să o duc înapoi. Iar eu m-am apucat să o copiez. Pe vremea aia nu era xeroxuri. Deci, copiam. Copiam de mînă. Aşa făceam pe vremea aia şi nu îmi pare rău – cînd îmi plăcea o carte, o copiam de mînă. Am copiat ceva cărţi la viaţa mea. (rîde) În timpul orei de lingvistică, aşadar, m-am apucat să copiez Treptele luminii. Şi domnul Teodor Cristea – Dumnezeu să îl odihnească!, extraordinar profesor şi un om deosebit – a văzut şi mi-a zis: „ce faci tu aici?”. I-am spus ce fac. Şi a zis: „asta se confiscă. Ţi-o aduc peste cîteva ore”. A luat-o, a citit-o, s-a bucurat de ea şi, după două ore, mi-a adus-o înapoi. Am copiat, îmi amintesc, cu mare plăcere, un grupaj de versuri, traduse de Ion Frunzetti, din Holderlin, Rilke şi Rimbaud. Am copiat ceva cărţi la viaţa mea, cum spuneam. Dar nu le-am publicat cu numele meu! Şi nici nu le-am iscălit, cum se poartă acum, nu? Vorba lui Zaharia Stancu, cînd colabora pe la Romania liberă…Şeful meu de secţie, Boris Buzilă, se ducea şi îi cerea cîte o colaborare la momente din astea mai speciale. Zaharia Stancu îi dădea cîte o jumate de filă şi tovărăsul Buzilă îl întreba p-ormă la telefon, după ce ajungea la redacţie: Maestre, dar pot să vă adaug aşa, o propoziţie, ca să o aducem un pic în actualitate? La care Zaharia Stancu spunea: Poţi să îmi atribui orice, numai Luceafărul să nu mi-l atribui! A rămas celebră vorba asta în secţie…Rilke, Rimbaud – în acea traducere mi-au rămas în minte. I-am cumpărat în alte traduceri, dar atunci, acolo, în acea traducere a lui Frunzetti,mi-au rămas în minte. Atunci s-a prins de sufletul meu. Rilke, în memoria mea afectivă, poate că are parfumul acelor ore în care îl citeam pe furiş, în care copiam poemele lui pe sub bancă. În ilegalitate sau semilegalitate, cum ar veni. Fructul interzis, plus noutatea descoperirii. Era ceva acolo, tată, care nu semăna deloc cu poemele pe care le citeam în Gazeta Literară – Arghezi, între timp, nu mai era.

Ce e literatura pentru tine?

Pentru mine, e probabil cea mai fericită întîlnire din viața mea. Este arta supremă, din punctul meu de vedere. Pentru mine, toate îi sînt subordonate. Dacă e să explic tipul acesta de raportare și tipul acesta de subordonare, cred că literatura mi-a fost mie mai accesibilă. De aici, de la accesul ușor pe care l-am avut în literatură decurg toate celelalte. Pentru muzică, de pildă, am multă apreciere, cred că am și o oarcare sensibilitate muzicală, dar nu am răbdare. De altfel, cînd ascultam și chiar și acum cînd ascult muzică, o fac pentru a recunoaște literatura din ea. Muzica e, pentru mine, parte a prozei și a poeziei. Ea mă ajută să înțeleg mai bine literatura. Pictura, la fel: presupune o anume educaţie a ochiului. Şi ea mă ajuta să „văd” mai bine literatura. Literatura, cum sugeram, mi-a fost mie cea mai accesibilă. Sau poate că aşa a fost să fie – să fiu eu „alocată”, „repartizată” în zona aceasta, a literaturii. Şi toate celelalte, s-au subordonat ei. Pictura, ca să revin puţin, mi-a plăcut foarte mult; dar mai ales atunci cînd…citeam despre ea. La fel, cărţile despre muzică, cărţile despre film. Cu filmul am avut, de fapt, o relaţie mai complexă. Filmul e mai dinamic, mai rapid, mai aproape de jurnalism; a fost şi a rămas mai convingător pentru mine. Teatrul, apoi, a fost o artă de care m-am simţit foarte aproapiată; era o perioadă, destul de lungă, în care nu pierdeam nimic din ceea ce se juca în Bucureşti. Ştiu şi acum distribuţiile din piesele anilor 60-70, cînd eram nelipsită de la balcon. Şi adesea cînd aştept sp se întîmple ceva deosebit regăsesc momentul acela de aşteptare fericită cînd se ridică cortina. Teatrul e o lume şi, cred eu, cei care fac teatru sînt o breaslă solidă, mult mai unită decît altele. Ţin mult unii la alţii, pe cît pot eu să îmi dau seama. E o lume numai bună de a fi…citită şi povestită. Teatrul a fost, mult timp, o sărbătoare în viaţa mea. Sînt solidari, cred că mult mai uniţi între ei decît sînt scriitorii.

Ei, s-ar putea să fie şi o proiecţie în ceea ce îmi spui acum…

Da, s-ar putea. Dar, fiind actori, ei ştiu să joacă mult mai bine decît alţii ideea de unitate, să o reprezinte mai convingător. Spectacolul lor este mai armonios. Dar, a propos de relaţia mea cu teatrul, de la un moment încolo mi s-a părut că e şi o zonă în care trebuie să te faci complice cu un soi de artificiu. În sala de teatru. Să intri în convenţie. Fără îndoială, asta face farmecul teatrului, dar, după ce epuizezi acest artificiu, parcă nu mai eşti aşa de atras. Asta deşi cu prietenele mele de joacă am pus în scenă o schiţă de Caragiale. Am jucat toate în travesti, am făcut cortina dintr-o perdea, am făcut bilete şi ne-am invitat părinţii la spectacol. Un leu biletul! A fost singura reprezentaţie, ne-au aplaudat şi am făcut rost de bani pentru îngheţată. A fost un succes. Aşa că ştiam despre teatru suficient încît să…ştiu că este o zona care poate naşte pasiuni. Dar pasiunea mea numărul unu, de departe, era literatura. Şi am rămas acolo. Două pasiuni era prea mult pentru mine. De-abia mă descurc cu una.

Şi în calitate de cititor, şi ca scriitor?

Da. Visam să scriu o carte. Una singură, care să capteze tot. De exemplu, acum, după Revoluţie, am caiete în care îmi notez în fiecare zi. Un fel de jurnal. S-au făcut  caietele astea un grămadă semnificativă. Eu îmi notez, ca să pot să scriu zilnic, evenimentele zilei. Ce zice unul, ce zice altul. Ce şedinţă a fost, cine s-a întîlnit cu cine. Ş.a.m.d. Fac un fel de fişă a zilei. Am teancuri cu astfel de caiete de care îţi ziceam. Sigur că visam, în sinea mea, să topesc tot acest material – poate după ce nu voi mai scrie la ziar -, să îl topesc într-o carte. Era felul meu de a face mai suportabilă bătrîneţea şi retragerea din lume. Să fac această Carte – una în care personajele să fie reale, replicile să fie reale (am acolo doldora de replici), evenimentele să fie reale şi totul, în acelaşi timp, să fie literatură. Prins totul într-o magmă literară, într-un roman al acestor vremuri. Pe cît de real, pe atît de mult trecut în ficţiune. Transfigurat. Un fel de realism magic al tranziţiei noastre. Mereu m-am consolat cu acest gînd: cînd vine o vreme, o să scriu, o să scriu de-adevăratelea…

Şi, îl faci?

Îmi dau seama că s-a aşezat atîta cenuşă pe pixul meu, pe nervul meu de scriitoare încît că nu pot să stăpînesc atîta material, atîtea personaje, atîtea replici. Nu, nu cred că îl voi mai face. Nu mai am nici vlaga, nici puritatea de a scrie – ambele, pentru literatură, sînt esenţiale. Pixul meu e prea tocit de cîte a văzut, de cîte a auzit. Puritatea aceasta, pentru a scrie proză, este pentru mine esenţială; e necesară ca să pot reda şi ceea ce s-a întîmplat – şi s-au întîmplat multe, parcă prea multe -, dar şi pentru a selecta ceea ce merită să fie reţinut. În plus, ea e vitală pentru a transfigura acest imens material, aşa încît să treacă dincolo de nivelul unu, de gesticulaţia de tip jurnalistic. Să facă saltul. Deci, nu, nu cred…Nu mai am putere. Şi nu am atîta talent.Tare mă tem că voi rămîne cu acest vis şi doar cu atît. Să vedem dacă el îmi va ajunge pentru a suporta mai bine ceea ce va veni inevitabil.

A propos de faptul de a citi. Mi-ai spus că tu citeşti viaţa, că citeşti politica. Cum ai citit marile staruri ale scenei noastre politice? Ce ai citit folositor de acolo, de la ei?

I-am citit mult şi atent. Nu ai încotro – trebuie să îi citeşti. Mai ales că, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Năstase şamd au pretenţia să ne scrie uneori viaţa. Au fost inevitabili. Lecturi obligatorii. Bibliografie cît cuprinde.

Da, i-am citit şi am făcut-o în felul meu. Nu aş zice că am simţit ceea ce simţi la o lectură plăcută. Nu tu fior, nu tu chatarsis. Mai mereu – lectura a fost una de îngrijorare, cînd nu de-a dreptul îngrijorată. Lecturi periculoase. Chiar în momentele în care un lider sau altul părea că stă cuminte „în grilă”; mereu îl suspectam în sinea mea că, la pagina următoare sau la paginile următoare, voi fi pusă în faţa unei situaţii care să îmi zbîrlească părul pe mine. Şi „pagini” de acest gen veneau negreşit. Iată încă un argument pentru crezul meu: întotdeauna trebuie să ai o praştie la îndemînă, în buzunar. Iată, Traian Băsescu, la primele zile ale primului mandat, în primul său interviu, din Adevărul: a spus – şi mi s-a părut o enormitate – că Ion Iliescu este un politician respectabil. Pardon? Aproape că praştia mi-a sărit singură din buzunar direct în mînă. Cum adică „respectabil”? Pînă acum câteva zile, l-a făcut criminal, comunist şi acum, brusc, e respectabil? Înţelegeam să zică – redutabil. Dar respectabil? Respectabil??? Ce vreau să spun – şi nu am luat la întîmplare acest exemplu cu cel mai pregnant preşedinte al României după 1989 – e că, iată, chiar în momentul euforiei, se simte că piciorul poate aluneca într-o parte. Şi asemenea derapaje trebuie marcate, spuse, sancţionate. Oricine ar fi, orice politician ar fi. De asta, nici o secundă, nu poţi să încetezi să fii atent. Nu că ar avea mare impact sau că s-ar simţi ei lezaţi – dar, în primul rînd, asta înseamnă să îţi faci datoria, să te respecţi ca jurnalist, să îţi respecţi profesia. Cum era vorba: am spus şi mi-am salvat sufletul.

Despre politică: eu cred că e legitimă şi chiar necesară o anumită pasiune pentru ea. Nu pentru a face direct, la partid politica, ci pentru a o gîndi, a o explica onest. Ca obiect de studiu, ca obiect profesional. În acest sens: care sînt limitele pasiunii politice – exercitate astfel – pentru un jurnalist sau pentru un analist şi comentator al politicii? Cît de pasionat poţi fi, ca ziarist, de politică? Fără această pasiunea, fără acest tip de pasiune, poţi judeca onest şi adecvat politica?

E bine ca pasiunea pentru politică – în sensul de materie de studiu – să existe. Politica, mai mult, aş zice că e o temă obligatorie. Pentru că totul este, într-un anume fel, politic. Dar, dar, pasiunea pentru politică nu trebuie să se amestece cu pasiunea pentru politicieni. Faţă de cei din urmă, trebuie multă rezervă şi, am mai spus, foarte multă atenţie. Pentru că s-ar putea ca una să o compromită pe cealaltă: pasiunea pentru politicieni, spre pildă, să compromită pasiunea pentru politică. Poţi deveni aşa de pasionat de un politician încît să îţi pierzi funcţia critică, încă să nu mai poţi să îi vezi greşelile şi să remarci că, de fapt, tradează politica. Pentru că adesea asta fac politicienii: ei trădează politica, în sensul ei general, de fapt de interes public, de artă pusă în slujba binelui public.

Cîtă pasiune poţi să pui? Aici, cred că investiţia variază. De la om la om; după puteri şi după dorinţe diferite la vîrste diferite. Nu cred că există un răspuns matematic. Depinde. Dar mereu, indiferent care este dozajul, indiferent cît de mare sau de mică este pasiunea pentru politică – mult mai importantă, cum ziceam, decît aceea pentru politicieni şi, per total, poate mai benefică -, mereu trebui să pui în joc spiritul critic. El nu trebuie să lipsească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *