România în 7 gesturi (fragment)

Radu PARASCHIVESCU – România în 7 gesturi 

(fragment)

(Din capitolul „Iliada şi Mineriada.  Un memento, măi dragă”)

Nu cânta, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil’ Peleianul, nici greaua urgie ce-Aheilor mii de amaruri le-aduse. Cântă altceva, zeiţă. Reorientează-te. Fii pe fază, ce Dumnezeu. Nu mai eşti în Iliada pe care o ştiai, ci în Iliada lui Ion Ilici Iliescu, în Iliada combinată cu Mineriada. În Ilimineriada sau în Mineriliada, cum vrei.

Eşti în Piaţa Universităţii din Bucureşti, zeiţă. Sau poate la Romexpo. Şi te pregăteşti de o plimbare în tunelul timpului. Deşi te afli în iunie 1990, te despart puţine ore de Evul Mediu. Drum bun, zeiţă. Să ne spui cum a fost şi ce-a trebuit să cânţi. Să ne spui cum se plantează panseluţele cu bâta. Să ne spui cum se rupe cu bătaia un necunoscut din cauză că poartă barbă sau are ochelari. Să ne spui câtă umbră fac crucile de la Străuleşti 2. Şi să ne mai spui, zeiţă, de ce are pământul atâta răbdare cu unii dintre ocupanţii lui. Chiar am vrea să ştim.
          Când i se pune o întrebare incomodă, Ion Iliescu recurge în linii mari la acelaşi comportament. Se încruntă, îşi tratează interlocutorul cu „mata” sau „dragă” şi contestă evidenţa. Aerul de bunic şi porecla „Bunicuţa” nu au voie să inducă în eroare. Când stai de vorbă cu Ion Iliescu, e bine să ştii că adevărul i se află în priviri, nu în cuvinte. Pe acestea din urmă ni le-a dat Dumnezeu ca să ne ascundem gândurile, scrie Stendhal. Iar Ion Iliescu este, cu tot ateismul lui, mare amator de roşu şi negru. Roşu ca sângele nevinovaţilor ucişi după 22 decembrie 1989, negru ca fundul de mină din care urcă spre Bucureşti ortacii, cu ghizii securişti în frunte.
Orice tratat se va scrie despre arhitectura minciunii şi a discreditării va trebui să aloce un capitol consistent acestui om care iroseşte în câteva luni capitalul de simpatie al unei ţări întregi. Mineriada din iunie 1990 este certificatul de deces al unei Românii care se străduieşte să se recupleze la mecanismele construcţiei europene. Câteva zeci de ore de barbarie ajung pentru trimiterea ţării cu sute de ani înapoi. Miezul lui iunie 1990 este un timp al ororilor – în Piaţa Universităţii, dar nu numai. Biblioteca Naţională devine sanctuar pentru cei care au prezenţa de spirit să evite linşajul ascunzându-se la etaje, printre dicţionare şi antologii. Gheorghe Bercan şi Marius Dobrescu, directorii de atunci ai Bibliotecii, merită mulţumiri şi complimente pentru decizia de a-i găzdui pe fugăriţi. Minerii şi cei care-i manevrează fac ravagii la (de fapt, în) Universitate, la sediile partidelor de opoziţie, în redacţiile ziarelor în care apar articole defavorabile lui Iliescu. În jurul Universităţii, se declanşează vânătoarea de oameni. Nefericiţii care trec prin zonă şi nu au alură proletară sunt luaţi la ciomege. Tehnica e simplă şi eficientă: doi mineri prind un trecător, iar alţi trei-patru îl lovesc cu bastoanele, cu pumnii sau cu picioarele. Chiar şi astăzi, la douăzeci şi cinci de ani distanţă, scenele răvăşesc şi revoltă.
Treptat, violenţa se răspîndeşte din Piaţa Universităţii spre împrejurimi. Un sexagenar care vrea să intre în magazinul Cocor nu mai apucă, fiindcă doi mineri (unul cu o bâtă, altul cu un topor, instrumente ale muncii de convingere) dau în el până îl lasă lat. Alţii se bucură de tratamente identice, din tot felul de motive: unul are ochelari cu rame subţiri, altul mănâncă nişte bomboane care ar putea fi droguri, un al treilea poartă o haină care-l face să aducă a legionar, un al patrulea e bărbos. Peste o mie de bărbaţi şi femei sunt interogaţi ilegal, ameninţaţi, bătuţi şi umiliţi la Jilava, Băneasa şi Măgurele. Despre sălbăticiile petrecute atunci în centrul Capitalei se scriu cărţi şi se fac filme. La început, opinia publică din afara României crede că n-a auzit bine. Primele relatări ale corespondenţilor de presă au loc în registrul stuporii. Tulburări şi mişcări de stradă există peste tot în lume, din Berlin la Chattanooga şi din Helsinki la Valparaiso. Însă imaginea unor trupe de ocupaţie cu lămpaşe şi târnăcoape e ceva cu totul inedit, cum inedită e şi ideea că o categorie profesională poate parcurge câteva sute de kilometri cu trenul ca să căpieze în bătaie nişte semeni. Comparativul de superioritate al acestei situaţii şi aşa buimăcitoare este faptul că invitaţia la carnaj e formulată de şeful statului în persoană. Iar superlativul situaţiei este că, după încheierea agresiunii şi îngroparea morţilor, autorul invitaţiei îi strânge pe sălbatici într-un spaţiu expoziţional şi le mulţumeşte. O face zâmbind ca pe afişele care îi recomandă alegerea „pentru noi, pentru liniştea noastră”. Chiar aşa.
Ion Iliescu e, probabil, singurul preşedinte din lumea liberă care îşi formează o armată personală. E de-a dreptul curios că un om care câştigă zdrobitor alegerile şi e, prin urmare, iubit de cea mai mare parte a populaţiei nu se poate bucura de dragostea electoratului decât cu ajutorul câtorva mii de ortaci înarmaţi cu bâte. Există patroni ai unor echipe de fotbal care circulă însoţiţi de două-trei gărzi de corp. Există vedete din lumea filmului care au bodyguarzi. Însă ideea de-a mobiliza o categorie profesională şi de-a o transforma, fie şi pentru două zile, în trupă de intervenţie e o contribuţie de neuitat la noţiunea de democraţie originală.
Din iunie 1990 încoace, lucrurile se limpezesc treptat. Se elucidează câteva mistere pentru care, în febra întâmplărilor de atunci, lumea nu are ochi şi vreme. Se acordă premiul pentru scenariu, regie şi cel mai bun rol secundar Securităţii, deşi cei aşteptaţi să ridice premiul, Nicolae Cămărăşescu şi Marin Condescu, nu se înghesuie să urce pe scenă. Se conchide că nişte simpli mineri nu puteau să ajungă prin forţe proprii din Valea Jiului direct la adresa din cartierul Pajura a ziaristului Petre Mihai Băcanu sau acasă la Ion Raţiu şi Corneliu Coposu. Şi că motivul pentru care Gabriel Liiceanu a fost căutat la sediul Editurii Humanitas nu a ţinut de politropia omului sau a culturii, nici de chestiuni paideice sau peratologice. Se stabileşte că organizaţiile locale ale FSN-ului organizează în amănunt plecarea „spontană” a minerilor. Încet-încet, se adună tot mai multe mărturii, se pun lucrurile cap la cap şi se ajunge la concluzia firească: barbaria din iunie 1990 a fost răfuiala unui şef de stat cu cei care, contestându-l, au refuzat să îngâne refrenul consensului.
Mulţumim editurii HUMANITAS pentru permisiunea de a reproduce aceste fragment.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *