Robit de har

Mã ridicam ca oaspe al tãcerii,
Robit de har, şi negrãirea îmbãta
Timpanul nopţii.

Pãdurea se-nvârtea; pâcloasã, steaua
Îşi ascuţea peste cascadele de vânt
Licãrul ghearei.

O, nu aveam destule guri, nici braţe
Sã mã adun din întuneric, sã mã-nţeleg
Vreodatã-n singur.

Tipsiile de fum ale secundei
Se-acopereau de mierea lumii, ispitind
Fiara din suflet.

Dar mintea mea era un vin de aur
Ce luneca printre pocale nãlucind
Desãvârşirea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *