Cartea lui Alain Finkielkraut datează din anii în care, în Vest, apăreau şi diverse teze (hiper)încărcate optimism cu privire la mersul lumii. Mă refer la pachete de idei – idei care pretind, nu-i aşa, lectura cît mai adecvată a realităţii – din seria celor care detectau, cînd nu de-a dreptul decretau, că lucrurile în lume par să fi intrat pe un făgaş absolut bun, la limită pe un drumul cu sens unic. Un drum al binelui.
Mai precis: a apărut pentru prima dată în Franţa, la Gallimard, în 1987. Cititorii români au putut să cunoască această carte începînd cu 1992 – Înfrîngerea gîndirii a apărut la Humanitas, în prima ediţie (copertă albă, titlul scris cu roşu, numele editurii scris cu roşii, numele autorului, pe copetă, scris cu negru – copertă simplă şi frumoasă) în 1992.
După valul de revoluţii şi, în unele ţări, de evoluţii în Estul Europei, istoria părea că s-a sfîrşit. Că, deşi cel mai prost sistem cu excepţia tuturor celorlalte, democraţia părea să fi învins – implacabil, definitiv, di granda. Şi că, urmări ale acestui – pe atunci, inevitabil – triumf abosolut în politică, lumea va sta pe temelii noi, cele mai sănătoase cu putiinţă. Şi că, întrucît există sau întrucît va exista un asemenea temei atît de solid, lucrurile se vor aşeza ori reaşeza, cum se cuvine, într normalitate, şi în restul „sectorelor” vieţii publice, culturale, economice, ş.a.m.d.
În 1987, marele gînditor francez, Alain Finkielkraut ne spune, între altele, că realitatea e departe, dacă nu chiar opusul proiecţiilor optimiste despre viitorul imediat şi mediu. Cei care predicau partitura „sfîrşitului istoriei” ne invitau să privim cu optimism în faţă. Înaintea lor chiar, Alain Finkielkraut ne spunea – şi ne reamiteşte şi astăzi, de pe poziţiile cuiva care nu şi-a dorit să fie profet, dar căruia, din păcate, i-au cam ieşit profeţiile – că, dimpotrivă, locuim o criză de profunzime care progresează şi pe care, pînă acum, nici o „politică de îndiguire” nu a putut să îi încetinească ritmul, impresionant, de dezvoltare.
Avem, spune filozoful francez, „viaţă cotidiană”. Mai avem, mai spune el, şi „viaţă superioară” sau, cu altă formulă, „viaţă întru gîndire”. Cele două sintagme – viaţa cotidiană / viaţa întru gîndire – se opun. „Fondatoarea a Occidentului, această ierarhie a fost întotdeauna fragilă şi contestată. Însă de puţină vreme, adversarii acestei idei pretind că aparţin culturii ca şi partizanii ei. Termenul de cultură are, într-adevăra, astăzi două semnificaţii. Prima afirmă superioritatea vieţii întru gîndire, a doua o respinge: de la gesturile elementare la marile creaţii ale spiritului, oare nu totul este cultură? De ce atunci să privilegiezi unele în defavoarea celorlalte; de ce viaţa întru gîndirii şi nu arta tricotării, ori mestecarea betelului, ori obişnuinţa ancestrală de a-ţi înmuia tartina unsă din belşug cu unt în cafeaua cu lapte matinal?
Criză în cultură. Desigur, nimeni nu mai scoate pistolul cînd aude acest cuvînt. Dar sînt tot mai numeroşi aceia care, la auzul cuvîntului „gîndire”, îşi exhibă cultura. Cartea de faţă este povestea ascensiunii şi triumfului lor”
1987, aşadar. Acum sîntem în 2015 şi lucrurile sînt aşa cum le-a văzut, înaintea multor, Finkielkraut. Probabil chiar să fie cu mult mai grave – fie şi numai dacă facem o sumă a celor mai vizibile barbarii ale ultimilor ani care înconjoară tot mai ameninţator insulele de „viaţă superioară”.
Cu alte cuvinte,
Gîndirea este înfrîntă. Aceasta este un fapt. Întrebarea, de care se leagă unele, chiar dacă firave, speranţe, este aceasta: avem de-a face cu o înfrîngere definitivă sau este doar una de etapă?
