FINKIELKRAUT: din nou despre iubire

Alain Finkielkraut revine cu un nou titlu la editura Humanitas după mai bine de două decenii. „Şi dacă dragostea ar dăinui” este a doua carte apărută la H. a rafinatului eseist francez (prima, ce care marcheză şi debutul acestuia în româneşte, fiind „Înfrîngerea gîndirii”), care însă mai are şi alte titluri în limba română – probabil că „Noua dezordine amoroară”, volumul incendiar scris la patru mîini, împreună cu „geamănul” său, Pascal Bruckner fiind, de departe, cea mai cunoscută.

„Înfrîngerea gîndirii” – doar două vorbe despre ea – este, cum sugerează chiar titlul, cartea unei crize, o carte despre o criză majoră. E o criză care se confundă cu ceea ce putem lejer numi „criza culturii contemporane” – o problemă imensă, sugerează eseistul francez, care e explică – nu se şi rezolvă însă… – prin declinul gîndirii. „Şi dacă dragostea ar dăinui” este tot o carte despre criză – dar e o altfel de criză decît cea diagnosticată şi investigată în „înfrîngerea gîndirii”. E despre diverse forme în care, fatal pesemne, iubirea intră în criză, în care aceasta se surpă în faţa lumii sau în faţa ei înşeşi.

ZOOM. Pascal Bruckner: „Alain Finkielkraut dezaprobă moravurile uşoare ale epocii noastre, aceste legături provizorii care fac parte din viaţa cotidiană. Dar este prea inteligent ca să le condamne, ştiind că amorul, «copilul pribeag devenit rege», suportă cu greu povara timpului… Ceea ce am pierdut emancipând inima şi corpul este garanţia unei permanenţe: iată-ne abandonaţi deplin dezlănţuirilor capriciului. Nu mai putem iubi precum părinţii noştri, întoarcerea la acele timpuri este imposibilă.“ ”

„Tot ce știu despre dragoste am aflat din experiență, din filozofie – Platon, Kierkegaard, Levinas – și din literatură. Subiectul prin excelență al romanului european este dragostea… Am încercat să trec peste neputința de a scrie romane încercând să fac un fel de roman din romanele altora. Este adevărat că literatura spune povești, dar asta nu înseamnă că lasă în seama filozofiei monopolul gândirii; literatura gândește lumea în mod narativ. Pentru a cerceta fenomenul omenesc – acesta este, probabil, privilegiul său exclusiv –, ea pune indivizii în locul omului, analizează situații, pune în scenă personaje. Literatura ne reamintește astfel că nu ne putem găsi drumul prin lume doar cu ajutorul rațiunii practice.“ – spunea Alain Finkielkraut şi ne invită să îl urmăm, într-o briliantă – dpdv stilistic, argumentativ, retoric – călătorie cu patru mari opriri cultural-literare, într-o carte care are un orizont tematic bine înrudit cu un volum, apărut şi el în româneşte, care ar merita să fie reeditat la o casă editorială mai vizibilă, şi anume, „Înţelepciunea dragostei”.

Si-daca-dragostea-ar-dainui

Aşadar, Finkielkraut scrie despre iubire şi ne oferă propria înţelege (care include şi propriile nedumeriri) despre iubire în reacţie la şi cu faţa către patru autorii (şi la mai multe opere ale acestora).

Întîi, despre ceea ce, memorabil, Finkielkraut numeşte „enigma renunţării” – un mic eseu despre „Principesa de Cleves” şi despre, mai ales, finalul acestei cărţi care, luat ca situaţie de viaţă posibilă-probabilă, a stîrnit şi stîrneşte încă multe discuţii. E despre o renunţare abruptă, radical, ireversibilă ce urmează imediat unei posibilităţi maximale, refuzate, neexplorate, într-o situaţie de iubire. „Dragostea care se dezice categoric de ceea ce declară, dragostea care se împacă cu propriul sperjur, ridicîndu-l la rang de lege sau principiu de funcţionare, această dragoste mai este oare dragoste?”, se întrebă şi ne întreabă Alain Finkielkraut.

Apoi, în dialog mijlocit cu Igmar Bergman, despre ceea ce marele eseist francez numeşte „infernul resentimentului”. E un splendid capitolaş despre etică şi rigiditatea morală în iubire, dar şi despre ceea ce poate salva – cît mai poate salva după ce iubirea s-a lovit de duritatea unor principii – atunci cînd, la fel cum alege să facă unul dintre personajele dintr-o carte discutată aici, „realitatea este înzestrată cu acel strop de irealitate necesar ca să o facă suportabilă”.

În al treilea rînd, şi în acelaşi registru înalt-elegant, Finkielkraut faţă în faţă cu Philiph Roth, şi scrie despre „lamentaţia dezîndrăgostirii”. E ceva extrem de complicat – o află şi o va ştii şi Kepesh, personaj principal al uneia dintre cărţile discutate privilegiat în acest eseu. „Dragostea nu se lasă deconstruită aşa de uşor” & „subiectul îndrăgostit nu e neapărat un subiect care doreşte inconştient sau care-şi face iluzii”.

Al patrulea eseu – ultimul din această carte – este despre opera lui Milan Kundea şi, aşa cum apreciază Finkielkraut, e, pe subiectul iubire, „dincolo de romantism”. „Kundera”, notează eseistul francez, „defineşte romanul drept artă a ironiei. Şi care este prin excelenţă obiectul ironiei sale de romancier? Dragostea.” Punctual: „pe scurt, noi, europenii, am dublat iubirea prin iubirea pentru iubire, cu riscul de a o substitui pe cea dintîi cu cea de-a doua”.

Una peste alta, o carte splendidă şi greu de ocolit.  O meditaţie extraordinară despre iubire.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *