Chiar, de ce?

Subtitlul cărţii este preţios. Întrebarea majoră, GPS-ul suprem după care se ghidează studiul de faţă şi, totodată, titlul cărţii (volumul este publicat, relativ de curînd, la editura Art, într-o traducere din limba engleză făcută de domnul Virgil Stanciu) este aceasta: De ce iubirea doare? Iar subtitulul, preventiv, academic, îndiguitor: „o explicaţie sociologică”. Nu este totul, desigur, dar nici nu este foarte puţin. Nu este, aşadar, foarte puţin, dar poate fi – în direcţia în care merge explicaţia care se degaza din aparatul de analiză asumat, bizar, nefiresc. În plus: îngust, meschin, şamd.

A propos de durere şi de iubire, unul dintre răspunsurile date în carte este acesta: „iubirea şi-a pierdut patosul cultural, iar pasiunea, ca mişcare dezordonată a minţii şi a trupului, a fost disciplinată de un vast proces de procedualism şi raţionalizare”.

de ce

Bonus: „autoarea crede că suferinţa din iubire şi-a pierdut forţa şi patetismul şi nu mai poate oferi claritatea necesară, fiindcă nu mai articulează un conflict între societate şi invidid, nu se mai opune calculului acţiunii economice şi nu porunceşte sinelui să se sacrifice sau să renunţe la mecanismele uzuale de autocontrol; mai degrabă este aţintită numai asupra sinelui şi utilităţilor lui”.

Sigur că răspunsurile pe care le propune această carte – unul dintre ele a fost mai sus rezumat – nu e sau nu poate fi pe deplin mulţumitor. Nici mie, de altfel, nu îmi plac acestea cap-coadă.  Îmi sună ca venind de foarte departe. Unele îmi sună a neomarxism (şi, pentru mine, asta e deja – chiar dacă e „neo” – grav…).

Altele sînt direct şi explicit îmbibate de marxism, aşa cum, grijulie, ţine să ne atragă atenţia autoarea într-un pasaj care pare deopotrivă limpede (fiindcă replică o schemă marxistă pe o nişă de studiu) şi bizar (prin sensul pe care îl pune în joc): „în ultimă instantă, intenţia mea e să procedez cum a procedat Karl Marx cu marfa: să demonstrez că este formată şi produsă de relaţiile sociale ; să demonstrez că iubirea circulă pe o piaţă populată de actori inegali, aflaţi în competiţie; să argumentez că unii oameni posedă o mai mare capacitate decît alţii de a defini termenii în care sunt iubiţi”.

Pot înţelege direcţiiile din care se constituie aceste răspunsuri, pot accepta – măcar logic – paşii de raţionament care au dus laformularea acestor răspunsuri şi nu a altora, dar, în acelaşi timp, ca răspuns ultim personal, pot să îl refuz. Şi chiar o fac.
Însă un răspuns  refuzat la o întrebare care poate reveni, în rafale uneori, mai ales unul aşa de atent construit cum este cel din cartea propusă de Eva Illouz nu este de dat totalmente la o parte. Aşa cum întrebarea revine, şi unele răspunsuri – NEplăcute la primele întîlniri – pot reveni. Fie şi numai ca noi şi fecunde provocări pentru a găsi, aşa cum cred că se întîmplă în cele din urmă, răspunsurile cele mai adevărate la întrebări de acest tip, adică răspunsurile personale. În multe privinţe, ca şi omul, unice şi irepetabile…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *