Un prieten bun care şi-a condus recent mama pe ultimul drum, Paul M., îmi întăreşte credinţa că iertarea este cea mai înaltă formă de iubire. Aceasta ar fi, spune el, puntea de întâlnire dintre religii, mai ales dintre creştinism şi religiile asiatice. La Caragiale, o ştiu de la Steinhardt, iertarea încă funcţionează: binomul Iartă-mă, coano Joiţico – Te iert este superior etic lumii unui Hamlet, de pildă, unde criminalul coboară, în cele din urmă, şi el, lângă Criminal. Îl întâlnesc, pe uliţa facebook pe scriitorul Angelo Mitchievici care, în urma incendiului şi tragediei consumate în clubul „Colectiv” din Bucureşti, urmate de demisia prim-ministrului, judecă drept asupra radicalizării anticlericalismului la noi, mai cu seamă în rândurile tinerilor:
Cred că Patriarhia a comunicat defectuos, fapt pentru care însuşi Patriarhul încearcă o formă de penitenţă cerandu-şi public iertare. Dezaprob generalizările prin care toţi preoţii sunt declaraţi corupţi. Ştiu cel puţin unul care nu este: duhovnicul meu. De fapt, ştiu mult mai mulţi care trăiesc cu discreţie şi cinste misiunea lor. În plus, a nu se confunda instituţia cu scăderile ei, probabil nu puţine, cu valorile creştine. Un Hristos iubitor îi aşteaptă pe cei care au pierit în flăcări. M-aş bucura să cred că gestul Patriarhului de a-şi cere iertare o va şi dobândi. Smerenia este nu doar la cel care îşi cere iertare, ci şi la cel care o acordă.
Finalul intervenţiei lui Mitchievici este încântător. Din câte ştiu eu (şi sper să nu greşesc, pentru că nu vreau să par rău intenţionat), patriarhul Teoctist nu şi-a cerut niciodată scuze publice pentru vestita „telegramă” de felicitare adresată lui Ceauşescu, deşi era cu totul îndreptăţit să o facă. Iată că astăzi, patriarhul Daniel o face pentru o cu totul altă chestiune: nu pentru a scuza o intervenţie amendabilă (precum, odinioară, aceea semnată de P.F. Teoctist), ci pentru a-şi cere iertare pentru non-intervenţie, pentru o problemă de P.R., de relaţii cu publicul (!). A-şi cere iertare, nu scuze (!), şi nu oricui, ci tinerilor. Oare doar eu am simţit în toată această penitenţă o adiere de Pateric? Mesdames et messieurs, ladies and gentlemen, eu cred că suntem pe drumul cel bun. Acum, nu rămâne decât să fim treji şi atenţi să nu o mai dăm iarăşi în bară. Mingea e din nou în terenul tinerilor.