„Să nu plângi”. Să citeşti

Să nu plângi – roman de Lydie Salvayre – este Premiul Goncourt în 2014. Penultimul, mai precis; pînă acum, se subînţelege. „Boussole”, de Mathias Enard, este cel mai recent laureat al celei mai prestigioase distincţii a literaturii franceze, anunţul fiind făcut public cu puţine zile în urma.

Romanul este şi despre Lydie Salvayre (într-un mod foarte intim, de familie), şi despre Istorie şi una dintre teribilele lecţii pe care le-a lăsat aceasta în secolul trecut, un secol în care Răul absolut s-a întrupat de mai multe ori şi a lăsat în urma sa zeci de milioane de morţi şi multe, foarte multe minţi distruse, mutilate.

Pag 154. „Învolburării voioase din iulie i-a urmat un climat de neîncredere care otrăvea toate raporturile dintre oameni, pînă la cele mai intime, ceva palpabil, ceva rău, vătămător care se îmbibase în aer, în pereţi, în cîmpuri, în copaci, în cer şi în întreg pămîntul.

Ea, care simţise atît de puternic fericirea de a fi liberă, regăsea infernul îngustimii de tot felul”.

Cea despre care se spune în carte că simţea toate acestea, cîndva în vara deceniului patru al secolului trecut, este Montse. Ea este, în realitate, ca şi în carte, mama autoarei acestei cărţi.

Sînt două relatări care prind „duhul” unor vremuri foarte tensionate, două „poveşti” care aduc în prezent, împreună, sensul unei confruntări decisive pentru istoria modernă a Spaniei, dar şi pentru Europa.

O relatare – cea mai amplă ca întindere – personală, povestea lui Montse şi a oamenilor din jurul său de atunci, din 1936.

O alta – a lui Georges Bernanos, cel care asistă în mod direct la acele luni de teroare şi care, la scurt timp după aceasta, publică o relatare dură despre ceea ce a văzut, în cartea „Marile cimitire sub lună”.

Şi, între cele două, dar şi deasupra lor – privirea autoarei, cea care scrie un roman cu multe mize, una dintre ele, în mod inevitabil, fiind aceea de a apropia cititorul de înţelesul acelor sîngeroase şi crîncene lupte fratricide din Spania.

sa nu plingi

Ar putea fi, aşadar, o carte despre o vară. Nu despre o vară simplă, ci despre una în care multe se amestecă şi foarte multe se despart.

Despre „…această vară a lui 1936, în care viaţa şi iubirea au luat-o în braţe cu toată fiinţa, această vară în care a avut senzaţia că trăieşte din plin şi în acord cu întreaga lume, această vară a tinereţii totale, cum ar fi zis Pasollini, la umbra căreia a trăit, poate, adevărata ei viaţă, această vară pe care, presupun, a şi înfrumuseţat-o retrospectiv, din care, presupun, a creat o legendă pentru a se putea lupta mai bine cu propriile regrete, dacă nu cumva pentru a-mi fi mie mai pe plac, această vară radioasă pe care am pus-o la păstrare în siguranţă, în aceste rînduri, fiindcă şi pentru asta sînt făcute cărţile”.

Carte despre utopie, dar şi despre iubire, despre speranţă, iluzie, dar şi despre deznădejde ori despre renaştere, despre cum creşte un ideal şi cum descreşte el, desupre extrema stîngă, extrema dreaptă, dar şi deasupra de acestea două, de asemenea, despre revoluţie şi evoluţie, Să nu plângi e un roman admirabil,  cu o scriitură nobilă şi, nu cred că exagerez apelînd la acest cuvînt, înţeleaptă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *