Carlos Eduardo Maldonado
Modernitatea pune pe seama fiinţei umane capacitatea de a acţiona; astfel, fiinţele umane se asumă ca subiecţi faţă de tot ceea ce, prin definiţie, este înţeles ca obiect. Această poveste, care vine din secolul XVI până în zilele noastre, nu este în realitate decât afirmarea mitului conform căruia natura a fost creată în beneficiul fiinţelor umane.
În principalele limbi occidentale – în spaniolă construir, în engleză to build, în franceză construire, în germană aufbauen – a construi este înţeles ca un verb şi ca o acţiune normală, care vine de la sine. „Construirea Uniunii Europene”, „construirea păcii”, „construirea încrederii” şi multe alte expresii, de la nivelul politic, al presei şi al literaturii în vogă.
Noţiunea de construire include, explicit sau implicit, noţiunea de agent, de subiectivitate actuantă, plan, idee, proiect, scopuri. Şi întotdeauna un timp care depinde, prin definiţie, strict de subiectul care construieşte. Sau de interacţiunea dintre cei care construiesc. O idee care vine de la a fabrica sau a edifica şi se extinde la viaţa din oraş. Poate fi în termenii constructorilor de apeducte din Roma antică sau, la fel de bine, în cei ai începuturilor modernităţii şi până astăzi. Mereu subiectul este cel care dispune – totul în acord cu dorinţele, necesităţile, timpul şi interesele sale.
În contrast, ideea de a semăna, care trimite imediat la ideea de sămânţă, lichid seminal şi maturitate, presupune o relaţie cu totul distinctă cu lumea şi cu natura şi chiar între fiinţele umane. Cine seamănă, împrăştie seminţele pe pământ, le udă şi îngrijeşte, dar speră ca natura să aducă vreme potrivită şi dezvoltare pe măsură. Pământul este pregătit pentru împrăştierea seminţelor, iar soarele şi ploile, vântul şi pământul însuşi fac restul: ceea ce ţine de acestea. A semăna este ceea ce se face într-un seminar, în special academic sau ştiinţific.
Astfel ideea de subiect şi obiect dispare din ideea de a semăna, ceea ce implică o relaţie orizontală cu natura, şi de speranţă şi de răbdare. Unele populaţii precolumbiene cer iertare pământului când merg să-l semene pentru că aceasta implică să-l deschidă, să-l are, să-i introducă obiecte noi şi ciudate şi apoi să-l închidă ca să-l ude şi să-l îngrijească la fiecare pas. Iar odată cu iertarea vin şi rugăciunile şi mulţumirile aduse pământului pentru ca roadele să se dezvolte şi să-i poată hrăni pe oameni. Nimic, dar absolut nimic asemănător nu se întâmplă în construcţii.
Fiinţele umane occidentale construiesc orice. Construiesc o familie sau o întreprindere, un guvern bun sau o politică anume. Şi pentru diversificare o numesc cu termeni de genul „constituţie”, „instituţie” şi altele. Fiinţele umane se cred stăpânii propriului destin, în afara şi împotriva pământului şi al naturii înseşi. În această credinţă se înscrie ce este mai bun în destinele, mizele, visele şi întreprinderile acestor fiinţe umane. Pentru ele există planificarea şi gestiunea, administrarea şi strategia.
A semăna se foloseşte în contexte poetice sau metaforice, dar afacerile serioase ale oamenilor şi ale oraşelor nu sunt, în niciun fel, obiecte ale semănării. Sunt obiect al construirii şi al strategiilor: consensuri şi acorduri, convenienţe şi pacturi.
Traiul bun – asta este, traiul bun – nu construieşte; nu construieşte efectiv nimic. Seamănă. Ştie ce înseamnă cunoaşterea şi relaţia cu natura însăşi, ceea ce este într-adevăr determinant. Fiinţa umană care seamănă ştie că lucrurile nu sunt în totalitate în mâinile sale, că cel mai bun lucru de făcut este să le îngrijească şi să fie mereu receptiv la peripeţiile mediului. A semăna presupune înţelepciune pe când a construi doar inteligenţă şi viclenie. Două dimensiuni complet diferite.
Majoritatea fiinţelor umane cred că îşi pot construi propria viaţă, însă adevărul este că fiecare cultivă astăzi, dar culege mâine şi nu culege întotdeauna ce a semănat. Nu fără planuri şi vise, nu fără obiective şi aspiraţii, o sumă de contingenţe de care trebuie să ştii să profiţi.
Nu se poate semăna în orice moment al anului şi nici orice produs în orice loc, după dorinţe. Fiecare cultură are vremea şi momentul potrivite, locul şi procedeele sale specifice. Cine se încăpăţânează să semene oricum şi oricând nu culege nimic. O înţelepciune a observării şi a eventualităţilor se îmbină în vederea semănării.
Viaţa, precum însăşi natura, după cum se pare, este un amalgam de contingenţe şi oportunităţi, de excepţii şi de tipare. Dialogul cu natura nu este construirea; este semănarea şi, odată cu aceasta, momentul potrivit.
Astfel, această temă nu este doar o ocazie de a vorbi. Dimpotrivă, este o problemă legată de relaţiile pe care le avem cu natura, şi cu natura ca şi cu noi înşine. A trăi bine este o problemă de seminţe, semănare şi recoltare. Şi aceste vremuri nu depind întotdeauna şi absolut de noi. Depind şi de vânturi şi ape, soare şi noapte, de elementele invazive sau neinvazive din pământul cultivat. Iar asta implică o permanentă privire atentă.
Occidentul nu ştie să trăiască bine. Şi de aceea construieşte. În contrast cu acesta, comunităţile şi indivizii care cunosc traiul bun seamănă. Iar aceasta se traduce printr-o relaţie distinctă cu natura şi cu sine însuşi.
Traducere din limba spaniolă de Alina Manea
