Din misterele Revoluţiei (V)

Unul dintre clişeele vehiculate imediat după căderea regimului comunist în România a fost acela că revoluţia ar fi fost una „a tinerilor“ şi în special a studenţilor. Falsa imagine – căci era ceva fals în ea – s-a perpetuat o vreme, după care n-a mai contat, fiindcă nici tinerii n-au mai contat. După fenomenul Piaţa Universităţii din 1990, care a fost într-adevăr o revoluţie a tinerilor, încununată caragialeşte de reacţiunea F.S.N. şi de bîtele minerilor, foştii studenţi din 1989 au emigrat în cohorte.

Dar revolta începută în decembrie 1989 în Timişoara n-a fost una la care studenţii să fi contat. Mitul studentului rebel, al tînărului educat şi revoltat împotriva sistemului, oricît de adevărat se va fi dovedit în alte părţi (în Cehoslovacia, de pildă), nu avea acoperire şi în realitatea românească. Era un mit găunos – doar că noi n-o ştiam. Pînă şi primele nuclee de manifestanţi din Timişoara mizaseră pe studenţi şi şi-au direcţionat manifestaţiile din 16 şi 17 decembrie prin Complexul Studenţesc, sperînd că vor atrage alături de ei acel tineret dornic de schimbare. Realitatea i-a dezamăgit. Un martor la evenimente îşi aminteşte că „din sensul giratoriu am strigat către căminele studenţeşti, au venit puţini, foarte puţini“ (Suciu, 29, subl.m.).

Încrederea în studenţi e însă greu de zdruncinat. Mitul se luptă cu realitatea. Atunci cînd rememorează zilele revoluţiei, participanţii se străduiesc mai mereu să găsească explicaţii şi justificări pentru absenţa studenţimii din „revoluţia tinerilor“. Unul dintre ei spune că, „din păcate, pentru că cei mai mulţi studenţi plecaseră acasă, pentru că prin cămine erau profesori de-ai lor, pentru că uşile fuseseră închise cu multe ore înainte, nu ni s-au alăturat prea mulţi studenţi“ (Suciu, 39). Şi e adevărat că în faţa căminelor erau postaţi profesori supraveghetori, însoţiţi de pseudo-civili în haine de piele, dar – ca să introduc aici o notă personală – îmi amintesc bine că uşile căminelor nu erau închise şi orice student putea să iasă în stradă (e drept, pe riscul lui) dacă voia s-o facă.

Pînă şi Miodrag Milin, care preferă să prezinte lucrurile într-o lumină mai optimistă, scrie în cartea sa Timişoara. 15-21 decembrie 1989 că „participarea studenţilor pînă în acele momente nu a fost deplină“ (Milin, 37), o formulare eufemistică pentru o realitate mai cinică. Mai tîrziu, cînd relatează evenimentele din ziua de 17 decembrie, tot el spune că „în Complexul Studenţesc era relativ linişte“ (Milin, 49). În schimb, în volumul de mărturii al lui Titus Suciu unul dintre revoluţionari povesteşte tranşant cum au decurs lucrurile în 17 decembrie, pe la prînz, cînd un grup de manifestanţi a ajuns în Complexul Studenţesc: „Veniserăm să luăm cît mai mulţi studenţi… Primire destul de rece, rezervată, uşi închise… Ni s-au alăturat studenţi puţini, foarte puţini“ (Suciu, pp. 89-90).

Puţini, foarte puţini. Pare un laitmotiv al „revoluţiei tinerilor“. Ce-i drept, printre cei ieşiţi în stradă erau mulţi tineri, dar aceştia nu erau studenţi, ci muncitori şi (destul de mulţi) liceeni din oraş. În prima ei fază urbană, cînd locuitorii Timişoarei au preluat controlul asupra oraşului, revoluţia a fost una aproape integral muncitorească. E aici ceva paradoxal şi simbolic: un regim care se considera reprezentatul proletariatului a fost distrus tocmai de forţa socială pe care pretindea că o reprezintă.

În fine, ar mai fi o latură a revoltei din Timişoara care, fără a fi un mit, are latura ei controversată, care a dat naştere la multe interpretări, adesea într-o cheie morală absolut inutilă. E vorba de distrugerile provocate de manifestanţi în oraş, de vitrinele sparte şi magazinele incendiate din centrul Timişoarei şi de pe bulevardele mari. Am auzit şi am citit de multe ori comentarii acuzatoare sau reprobatoare la adresa celor care au „murdărit“ revolta populară cu asemenea acţiuni huliganice, cum e cea descrisă aici: „În piaţă [Operei] se cînta şi se juca Hora Unirii, se spărgeau vitrine – acolo unde nu fuseseră încă sparte –, din alimentara oamenii luau şampanie ca de la ei din cămară, cele două magazine din centru ardeau…“ (Suciu, 89) Urît, nu? Poate că nu chiar. Oamenii s-au obişnuit să gîndească burghez şi cuminte (nu că o asemenea gîndire ar fi rea în sine). Au uitat să pună lucrurile în perspectivă.

O fac însă cei care rememorează la cald acele zile. În seara de 16 decembrie 1989 Dan Fleşeriu aude cum cineva îndeamnă la vandalizări raţionale – şi cred că „raţional“ e aici cuvîntul potrivit: „«Trebuie să spargem vitrinele… ca să rămînă urme. Acum sîntem puţini, peste cîteva ore vom merge la casele noastre, aşa că mîine, cum în ziare, la radio ori televiziune nu se va spune nimic, nu va şti nimeni despre manifestarea noastră. Însă dacă mîine se vor vedea aceste urme, s-ar putea ca în seara ce vine să fim mai mulţi. Mai mulţi şi mai puternici»“ (Suciu, 35).

Necunoscutul acela avea dreptate. Un alt participant şi martor care trece a doua zi prin centrul oraşului îşi aminteşte cum arăta zona: „Spre surprinderea mea, nici o urmă a evenimentelor din seara precedentă: curat peste tot, nici un geam spart, nici o vitrină lipsă. Eram atît de uimit, încît am şi trecut pe roşu la semaforul de la Continental“ (Suciu, 60). Oamenii regimului apucaseră să cureţe o parte din urme, să rescrie istoria  momentului, să şteargă din realitatea oficială clipele revoltei. Aşa funcţionau lucrurile atunci, cum o spune şi martorul citat aici: „Începînd să credem că nu era nimic adevărat din cele auzite, ne-am îndreptat spre Iozefin“, numai că acolo „ne-am întîlnit cu altă realitate decît cea din faţa Consiliului Judeţean“. Radiera regimului nu apucase să elimine toate urmele.

Un alt revoluţionar străbate oraşul tot în 17 decembrie şi, ajuns în zona Consiliului Judeţean, vede „totul în ordine, nici o urmă a întîmplărilor la care participasem în prima parte a nopţii ce trecuse! …Atunci hai în Piaţa Traian. Mi-a venit inima la loc – dispeceratul avariat. Cam puţin! Deci în tramvai şi spre Maria. Aici m-am liniştit cu totul. De la Regionala C.F.R. pînă la intersecţia Bulevardului Tineretului cu strada Reşiţa, toate vitrinele sparte! E, aşa da, acum mă puteam întoarce acasă mulţumit“ (Suciu, 66, subl. mea).

De ce ar fi fost cineva mulţumit că îşi vede oraşul vandalizat, vitrinele sparte, magazinele distruse? Dacă ar vedea aşa ceva azi, probabil că n-ar mai fi la fel de încîntat, nu? Numai că atunci acea dezordine însemna un atac direct la ordinea existentă, un prim pas spre distrugerea ei. Cînd o lume piere în flăcări, o alta se naşte. Dar pentru asta oamenii trebuiau să-şi depăşească frica, să simtă că pot dărîma vechea ordine. Chiar dacă au început doar cu nişte amărîte de vitrine.

Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista Orizont. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *